Știri Ce viitor pentru Europa? (3)

Destinul nostru impune acţiunea

Ca şi cancelarul german, liderii europeni par să se refugieze în spatele voinţei popoarelor lor pentru a-şi explica inerţia. Şi totuşi numai prin voinţa politică vom putea face faţă crizei şi menţine idea europeană, susţine filozoful Jürgen Habermas.

Publicat pe 26 mai 2010 la 12:54

Zile fatidice: Occidentul a sărbătorit victoria împotriva Germaniei naziste pe 8 mai, Rusia în 9 mai. Iar în acest an, armatele Forţelor Aliate au defilat împreună pentru a comemora victoria. În Piaţa Roşie din Moscova, Angela Merkel a stat chiar lângă Putin. Prezenţa ei a întărit impresia unei Germanii "noi". Doamna cancelar sosea de la Bruxelles, unde, jucând un rol diferit, ea participase la o înfrângere de asemenea complet diferită.

Imaginea acestei conferinţe de presă, în timpul căreia a fost anunţată decizia şefilor de guvern din UE de a stabili un fond comun pentru a salva euro-ul fragilizat, trădează mentalitatea crispată a Germaniei - nu "Germania nouă", ci Germania actuală. Această fotografie scrâşnitoare prezintă chipurile încremenite ale lui Merkel şi Sarkozy - şefi de guvern epuizaţi, care nu mai au nimic să-şi spună. Va deveni oare acest document iconografic simbolul eşecului unei viziuni care, timp de o jumătate de secol, a marcat istoria postbelică a Europei ?

Angela Merkel, doar aparent calmă

În timp ce la Moscova, Merkel stătea în întregime în umbra fostei Republici Federale, la Bruxelles, ea avea în spate săptămâni de luptă cu reprezentanţii nemiloşi ai grupurilor de interese care apără interesele naţionale ale celei mai puternice economii europene. Invocând modelul disciplinei fiscale germane, ea a blocat o acţiune comună a UE care ar fi putut sprijini la timp solvabilitatea statului grec, atacat de o speculaţie asupra falimentului său. Serbedele declaraţii de intenţie au împiedicat efectuarea unei acţiuni comune preventive.

Cancelarul german a fost readus la viaţă doar după ultimul şoc bursier, datorită "masajului de creier" colectiv al preşedintelui Statelor Unite, Fondului Monetar Internaţional (FMI) şi Băncii Centrale Europene. De teama armelor de distrugere masivă a presei de scandal, ea pare să fi pierdut din vedere puterea armelor de distrugere masivă a pieţelor financiare. Cu niciun preţ ea nu dorea o zonă euro de care preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, ar fi putut spune că "dacă statele nu doresc o uniune economică, atunci trebuie uitată uniunea monetară".

Newsletter în limba română

Un punct de cotitură, guvernul economic european

Între timp, consecinţele deciziei de la Bruxelles încep să apară mai clar. Acum, Comisia Europeană împrumută pe piaţă în numele Uniunii Europene ca un întreg. Acest "mecanism de criză" este un "instrument comun", care modifică contractul pe care se bazează Uniunea Europeană. Astăzi, nimeni nu mai poate alunga uşor idea unui "guvern economic european" solicitat de preşedintele FMI-ului, pretextând că nu este judicios. Nu mai este vorba doar de "măsluirile" greceşti şi de "iluzoria prosperitate" spaniolă, ci de omogenizarea nivelurilor de dezvoltare a unor economii eterogene dintr-o aceeaşi zonă monetară.

Şi totuşi, nici o urmă, nicăieri, a vreunei conştiinţe a acestui important punct de cotitură. Unii minimalizează relaţiile cauzale între criza bancară şi criza monedei euro, şi atribuie dezastrul actual excluziv lipsei de disciplină fiscale. Alţii se luptă pentru a reduce problema de nepotrivire a politicilor economice naţionale la o problemă de gestionare.

Comisia Europeană doreşte să definitiveze fondul de salvare a monedei euro, în prezent limitat în timp, şi să controleze planurile bugetare naţionale înainte de adoptarea acestora. Nu că aceste propuneri ar fi nerezonabile. Dar a pretinde că o atare intervenţie a Comisiei în dreptul bugetar al parlamentelor naţionale nu afectează acordurile europene şi nu ar îngreuna într-un fel fără precedent deficitul democratic european, care nici el nu este recent, este o insolenţă . De fapt, coordonarea eficientă a politicilor economice trebuie să meargă mână-n mână cu extinderea competenţelor Parlamentului European; nu este vorba de "control reciproc al politicilor economice" (Trichet), ci de acţiune comună. Iar politica germană nu prea este pregătită de aşa ceva.

Zeci de ani necesari unei evoluţii a mentalităţii germane

După Holocaust, au trebuit zeci de ani de eforturi - de la Adenauer la Kohl, trecând prin Brandt şi Helmut Schmidt - pentru ca Republica Federală să reintegreze rândurile naţiunilor civilizate. O evoluţie extrem de laborioasă a mentalităţii germanilor a fost de asemenea necesară. Şi în final, ceea ce a convins vecinii noştri să fie concilianţi, au fost în primul rând noile credinţe normative şi deschiderea către lume a generaţiilor mai tinere crescute în Republica Federală.

Germanii de Vest păreau să se fi resemnat cu împărţirea Germaniei. Cu gândul la excesele trecutului naţionalist, nu li se părea atât de greu să renunţe la restaurarea drepturilor lor de suveranitate, să joace rolul celui mai important contributor net al Europei şi, în caz de nevoie, să facă plăţi în avans care, oricum, beneficiau Republicii Federale.

De la reunificare, perspectivele Germaniei, devenită mai mare şi ocupată cu rezolvarea propriilor probleme, s-au schimbat. Dar ruptura în mentalităţi apărută după Helmut Kohl este mai importantă. De fapt, de la intrarea în funcţii a fostului cancelar Gerhard Schröder [în acest post între 1998 - 2005] domneşte peste Germania o generaţie normativ dezarmată, care se lasă târâtă, abia trăgându-şi răsuflarea, de problemele unei societăţi din ce în ce mai complexe, tratate de pe o zi pe alta. Conştientă de îngustarea marginii ei de manevră, ea renunţă la obiectivele şi viziunile sale organizatoare, fără a mai vorbi de mari proiecte cum ar fi unificarea Europei.

Astăzi, elitele germane se bucură de normalitatea regăsită a Statului lor naţional. Dispărută, bunăvoinţa nervoasă a poporului învins, până chiar şi pe plan moral, şi forţat să practice auto-critica, dornic să-şi găsească un loc în configuraţia post-naţională. Într-o lume globalizată, fiecare trebuie să înveţe să integreze perspectiva altora în propria lui perspectivă. Simptom politic al declinului dorinţei de a învăţa, hotărârile Curţii Constituţionale Federale cu privire la Tratatul de la Maastricht [în 1993] şi de la Lisabona [în 2009] se cramponează de reprezentări depăşite ale suveranităţii, provenite din doctrina juridică. Mentalitatea egocentrică, lipsită de ambiţie normativă, a acestui colos întors spre sine-însuşi în mijlocul Europei nu mai garantează că Uniunea Europeană îşi va mai păstra şubredul său statu quo.

În sine, o schimbare a mentalităţilor nu este condamnabilă; dar această nouă indiferenţă are consecinţe asupra percepţiei politice din actuala criză. Cine este cu adevărat gata de a trage din criza bancară lecţiile pe care summit-ul G20 de la Londra le-a înscris de mult timp în frumoase declaraţii de intenţie - şi de a se lupta pentru ele ?

Experţii cer, pieţele, complexe, refuză

Cererile experţilor sunt pe masă. Nu că reglementarea pieţelor financiare ar fi un lucru simplu. Dar bunele intenţii se ciocnesc mai puţin de "complexitatea pieţelor" decât de timiditatea şi lipsa de independenţă a guvernelor naţionale. În ceea ce priveşte ajutorul pentru Grecia, comercianţii valutari şi speculatorii se bazează mai mult pe defetismul preşedintelui Deutsche Bank, Josef Ackermann, decât pe acordul şovăitor al Angelei Merkel pentru constituirea unui fond de salvare a monedei euro; nu fără oarecare realism, ei nu cred într-o cooperare coordonată a ţărilor din zona euro. Cum ar putea să fie altfel, cu o astfel de organizaţie care îşi risipeşte energia în lupte de cocoşi care au drept rezultat alocarea de posturi-cheie figurilor cele mai insipide ?

În perioadele de criză, chiar şi persoanele pot face istoria. Astfel, indolentele noastre elite politice, care preferă să urmeze marile titluri ale ziarului Bild, nu pot cu adevărat pretinde că oamenii sunt cei care se opun unei Europe mai unificate. Până în prezent, în nicio ţară din UE nu a existat vreodată o alegere europeană sau un referendum ale căror scopuri să nu se limiteze numai la probleme naţionale. Dar cu un pic de voinţă politică, această criză a monedei unice poate conduce la ceea ce unii au sperat că politica externă a UE ne va aduce vreodată : conştiinţa, care depăşeşte graniţele naţionale, de a împărtăşi un destin european comun.

Are you a news organisation, a business, an association or a foundation? Check out our bespoke editorial and translation services.

Susţineţi jurnalismul european independent

Democraţia europeană are nevoie de publicaţii independente. Voxeurop are nevoie de dumneavoastră. Alăturaţi-vă comunităţii noastre!

Pe același subiect