Alegeți o limbă
Şi dacă ne-am îndepărta de dura realitate a celor 11,88 miliarde de euro de economii bugetare [pe care guvernul încearcă să le găsească şi apoi să le supună aprobării troicii]. Să punem de-o parte subiectele precum greşelile comise şi absenţa sistemului politic, povara inumană care apasă pe cetăţeni, loviturile şi sacrifciile cerute de troică, subiectele care, prin excesul de analize ale editorialiştilor şi profesorilor universitari, au ajuns de domeniul evidenţei.
Să vorbim puţin de substanţă, iar substanţa este entitatea care se numeşte “Europa”. Mă tem că noi, europenii, ne-am lăsat contaminaţi de politicieni şi am comis o greşeală fatală: am pus Europa şi euro în aceeaşi oală. Cei care urmăresc îndeaproape actualitatea, nu doar grecească, dar şi europeană, au impresia, mai ales după începutul crizei, că Europa nu există fără euro. În spiritul europenilor, este ancorată certitudinea cvasi-absolută că acela care nu este membru al zonei euro nu este considerat european.
Exemplul cel mai frapant al acestei mentalităţi se regăseşte în presa grecească. În ultimele luni, urmăresc zilnic psihodrama cu Germania, dacă ea vrea să ne dea afară sau să ne păstreze în zona euro.
Până la vizita premierului grec Antonis Samaras la doamna Merkel [pe 24 august], sentimentul general era că aceasta vroia să ne dea afară. Acum, am trecut la o perspectivă mai liniştitoare, la 50-50.
Cât a durat prima parte a psihodramei, angoasa nu se limita doar la consecinţele dezastruoase ale ieşirii, pentru economia grecească şi pentru viaţa cetăţenilor greci, ci şi asupra faptului că Grecia ar deveni ceva asemănător unui stat paria.
O spirală din care nu ştim cum să ieşim
Reciproca era adevărată pentru germani, dar în sens invers. Argumentul cetăţenilor germani, care vor să ne dea afară, nu se bazează doar pe faptul că Grecia nu se descurcă în zona euro, ci şi pe faptul că trebuie în acelaşi timp să o pedepsim pentru lipsa sa de punctualitate şi să o punem la stâlpul infamiei, sau măcar să o punem într-un lagăr pentru delincvenţi.
Şi eu, mă întreb: statele care aparţin UE dar sunt în afara zonei euro sunt toate nişte paria? Marea Britanie, Danemarca, Suedia, Cehia, România, Ungaria, Polonia şi cinci alte ţări trăiesc oare în colonii pentru delincvenţi? Germania, care a distrus de două ori Europa, este ea mai europeană decât Marea Britanie care a salvat-o tot de atâtea ori? Marea Britanie are poate mii de particularităţi, dar era mereu acolo când Europa a avut nevoie de ea.
Mă tem să nu fi intrat într-o spirală din care să nu ştim cum să ieşim. Spun asta pentru că de la începutul crizei, rareori am citit, în presa europeană, un articol care să se preocupe de ţările zonei euro, cu excepţia Marii Britanii. Şi în cazul Marii Britanii, interesul apare din cauza complicaţiilor impuse de politica ţării în privinţa zonei euro.
Cum risc să nu fiu bine înţeles, prefer să spun lucrurile clar, nu fac parte dintre cei care cer o întoarcere la drahmă. Nu am nici obiecţii sau tresăriri să schimb în euro, cu condiţia să nu uităm că euro este o monedă printre mii altele, un mijloc de a face schimb. Nu este piesa fundamentală a existenţei noastre. Exista o Europă unită înainte de euro, chiar dacă ea nu se numea aşa. Diferenţa între Europa de dinainte de euro şi Europa monedei euro nu se opreşte doar la moneda comună.
O viziune pentru integrare
Înainte de euro, Europa nu era doar o comunitate economică. Ea era şi viziunea părinţilor integrării europene. Ţări dotate cu limbi, istorii, culturi şi tradiţii diferite vroiau să le reunească sub acoperişul valorilor europene comune.
Este suficient să ne amintim că ţările fostului bloc socialist nu au aderat la Europa doar pentru piaţa comună şi perspectiva unui trai mai bun, ci şi pentru că au fost private timp de 45 de ani de valori europene comune pe care le cereau. Ultimul care s-a referit la aceste subiecte a fost Jacques Delors. După Delors, dezbaterea în jurul acestui proiect ambiţios a căzut în desuetudine până la introducerea euro, iar moneda unică a devorat toate valorile comune.
Unitatea UE a fost înlocuită de unitatea zonei euro. Astăzi, noi trăim într-o Europă unde doar politicienii şi economiştii au cuvântul. Este motivul pentru care dezbaterea este puţin profundă, precum majoritatea conducătorilor europeni, şi unidimensională, precum discursul tradiţional al economiştilor. Lipseşte o privire globală asupra Europei, pentru că scriitorii, artiştii şi intelectualii se exprimă rareori.
Dilema euro sau drahmă nu există pentru mine. Dar se pune o întrebare: Ce Europă? Exista o Europă înainte de euro. Va exista o Europă după euro, dacă acesta se prăbuşeşte mâine?
În Europa Centrală şi de Nord, se propagă o mişcare populară contestatară, care nu mai vrea să dea bani europenilor din Sud, inutili şi cheltuitori. Asta ne poate înfuria, dar nu trebuie să îi blamăm. Am fi gândit acelaşi lucru în locul lor, ca şi spaniolii, italienii sau portughezii. Cunoaşteţi vreun bogat care să-şi împartă banii cu săracii?
Sentiment împărtăşit în Sud
În acelaşi timp, în ţările din Sud, se dezvoltă un sentiment de furie împotriva ţărilor bogate din Europa, venind de la popoare care suferă şi îşi văd nivelul de trai degradându-se tot mai mult în fiecare zi.
Nu suntem singurii. Acelaşi sentiment îl au spaniolii, italienii şi portughezii. Nimeni nu îi poate blama nici pe ei, şi tocmai aici se găseşte problema. Pentru că dacă euro nu rezistă, nu este sigur că vom mai avea o Europă după euro.
Cel mai probabil este că vom avea o Europă ruptă în două, cu o parte care o va acuza pe cealaltă de eşecul euro. Vom avea o Europă divizată în două tabere în care una o va detesta şi o va dispreţui pe cealaltă.
Nu spun că trebuie să părăsim euro. Dar trebuie să vedem dacă euro merită efortul de a diviza Europa în două tabere adverse. Dacă merită să distrugă ceea ce Europa a construit din 1957 în condiţii foarte penibile. Urmărim cifrele şi pierdem fiinţele umane, asta e drama. Sper să mă înşel, dar ne îndreptăm spre o rivalitate ce ar putea duce la un război civil european.
