Alegeți o limbă
"Pe 31 august, aerul va fi impregnat de libertate", promite Robert Wilson , regizor de teatru de renume internaţional - în paginile săptămânalului Wprost. Pe 31 august, spectacolul său "Solidaritatea - numele tău este Libertate" va fi punctul culminant al unei serii de evenimente care celebrează cea de-a 30 aniversare a semnării în 1980, la Gdansk, a "Acordurilor din August". Acordurile au pregătit terenul pentru crearea Solidarităţii, primul sindicat independent al muncitorilor din blocul comunist. Aniversarea din acest an este organizată pe fondul unor discuţii aprinse cu privire la moştenirea Solidarităţii ca şi mişcare populară şi rolul actual de sindicat.
Gazeta Wyborcza, cotidian din Varşovia, a cerutunor tineri sociologi, patru la număr, să răspundă la întrebarea dacă astăzi mai există ceva din legendarul sindicat şi dacă acesta mai are vreo importanţă. Pentru Agata Szczęśniak, 30 de ani, este un aspect utopic, "credinţa în posibilitatea unei schimbări sociale radicale, bruşte", în timp ce Michał Łuczewski, cu un an mai în vârstă, pune accentul pe moştenirea Solidarităţii în calitate de "idee a unei revoluţii morale, redescoperită periodic şi uitată în istoria Poloniei". Karolina Wigura sublinează două interpretări care se exclud reciproc din mitul Solidarităţii. "Potrivit celei dintâi, [mişcarea Solidaritatea, la începutul anilor 1980] a fost un moment de carnaval în care, în ciuda diviziunilor, polonezii erau uniţi". Cea de a doua interpretare plasează pluralismul deasupra unităţii şi scoate în evidenţă lupta pentru libertatea de exprimare şi dreptul de a fi diferit.
Într-un interviu cu Józef Pinior, figură proeminentă a Solidarităţii în anii 1980, Newsweek a dorit să afle de ce potenţialul Solidarităţii a fost risipit şi de ce un simbol naţional s-a transformat într-o mişcare de sprijinire a aripii dreapta a partidului Lege şi Justiţie (PiS). "Există un motiv fundamental" spune Pinior, "Solidaritatea nu a fost capabilă să răspundă la întrebarea cine este ea cu adevărat şi nu a fost capabilă să-şi înţeleagă propria identitate. După evenimentele din 1989, aceasta s-a simţit neputincioasă şi nu a fost în măsură să construiască un partid politic care să exprime interesele grupurilor sociale pe care le reprezenta".
Potrivit redactorului şef al Wprost, Tomasz Lis, paradoxul Solidarităţii stă în faptul că cei care au ajutat la crearea sindicatului - muncitorii din cele mai mari companii ale statului, intelectualii şi biserica - au fost cei care, pe termen lung, au pierdut cel mai mult din cauza schimbărilor statutului iniţial al Solidarităţii. Dar a fost Solidaritatea însăşi şi solidaritatea, cele care au pierdut chiar şi mai mult. Mişcarea a primit cele mai dureroase lovituri chiar din partea fondatorilor săi: Lech Walesa, care a identificat Solidaritatea cu propria persoană, "patrioţii adevăraţi" care l-au identificat pe Walesa cu un agent al poliţiei secrete, fostul preşedinte Lech Kaczyński şi fostul prim ministru Jarosław Kaczyński, care au pretins a fi cei mai de seamă reprezentanţi ai tradiţiei Solidarităţii şi asta în vreme ce ideea lor de unitate poloneză a dus la divizarea societăţii.
În Gazeta Wyborcza, Mirosław Czech, are o viziune mai pozitivă. Acesta scrie că generaţia Solidaritatea a trecut testul de conducere al naţiunii în perioada de construcţie a noului stat, fiind prima generaţie victorioasă din istoria contemporană a Poloniei. "Aceasta [generaţia Solidaritatea] nu a trebuit să asiste la reprimarea de revolte. Ea a putut să îşi permită aplicarea unei politici a paşilor mici : îmbunătăţirea bunăstării naţionale şi întărirea poziţiei Poloniei în Europa. Poate că aceste lucruri nu mai fac parte din visele noastre de astăzi, dar cine ar fi putut visa aşa ceva în urmă cu 30 de ani?", concluzionează acesta.
