Alegeți o limbă
Lisabona are mai multe lucruri în comun cu fostul tigru baltic, decât am putea crede la prima vedere, cu Lituania deci, stat care deţine preşedinţia UE, din 1 iulie. Ambele se confruntă cu violente recesiuni, ambele au suportat politici de austeritate zeloase şi drastice, în ultimii ani.
Două ore de decalaj orar, 3300 de km în linie dreaptă: totul pare să separe Lituania de Portugalia. În avion, trebuie să ai curajul de a face o lungă traversare a continentului pentru a atinge cele două capitale situate la două extremităţi ale Uniunii Europene. În toropeala verii, cele două ţări revin însă cu acuitate în amintirile europenilor: în Lituania, energica sa preşedintă, Dalia Grybauskaité, centură neagră la karate, a preluat în 1 iulie preşedinţia rotativă a celor Douăzeci şi opt de state membre, la timp pentru a primi Croaţia.
Portugalia şi primul ei ministru, Pedro Passos Coleho, au scăpat la mustaţă, în ceea ce-i priveşte, de o criză politică de mare anvergură, după demisia neaşteptată a unui stâlp al guvernului, ministrul de Finanţe, Vítor Gaspar. Un revers serios pentru statul plasat, de doi ani deja, sub perfuzia asistenţei zonei euro şi a Fondului Monetar Internaţional.
Fiecare cu destinul său, fiecare cu problemele sale, într-o Europă unde distanţa generează în cel mai bun caz indiferenţă, în cel mai rău caz prejudecăţi, dacă nu chiar ostilitate: în Lituania, cambrările vieţii politice portugheze nu interesează masele. Oamenii sunt cu mult mai preocupaţi de problemele ruşilor, ale vecinilor bieloruşi, care incită Lituania, prin atitudinea lor ostilă, să se insereze şi mai mult în jocul european. Iar la Lisabona ca de altfel în tot vestul continentului, nimeni n-a remarcat, de fapt, că îndepărtatul partener avea să co-prezideze timp de şase luni destinele a 500 de milioane de europeni.
De trei ani încoace, portughezii au mai degrabă ochii aţintiţi asupra altor capitale: Atena, Madrid, Berlin, Paris, sau... Washington. Fără mare speranţă de a ieşi în curând din marasm, ei poartă ranchiună mai ales clasei politice locale, care se destramă după doi ani de eforturi sub tutela “Troicii” şi a creditorilor.
“Terapie de şoc” lituaniană
În 2009, distrus de criza financiară, fostul ‘tigru baltic’ se prăbuşeşte: o recesiune de 15%, cea mai violentă din Europa, şi o dureroasă trezire după “miracolul” anilor post-sovietici. Guvernul de centru-dreapta, al momentului, refuză pe atunci, spre deosebire de vecinul său leton, să treacă printre furcile caudine ale Fondului Monetar Internaţional. Va administra ţării, din proprie iniţiativă, o veritabilă “terapie de şoc”, fără a recurge la devaluarea monedei naţionale.
Funcţionarii văd cum salariile lor se topesc, în funcţie de gradul avut, de la 5 la 50%. Ministerele se golesc de o parte din efective. Şi, cum toate acestea nu sunt suficiente, chiar şi pensiile vor fi amputate. Un program susţinut de Parlament, fără vreo revoluţie populară. Toate problemele nu sunt rezolvate, departe de a fi, de fapt, dar creşterea redemarează. “Nu-ţi place austeritatea? Încearcă atunci comunismul!”, declamă o formulă populară la modă pe malurile Mării Baltice, pentru a rezuma starea de spirit locală.
Portugalia, la rândul ei, a scăpat de comunism, dar nu de FMI, şi nici de fondurile de ajutorare ale zonei euro. De doi ani încoace, după ce a trăit mai bine decât îi permitea plapuma, pune şi ea în practică un plan de austeritate de mare amploare, cu speranţa de a recupera, încă din 2014, accesul la pieţele financiare. O perspectivă încă foarte nesigură, într-atât de înfundată este ţara în noroi.
Reformele zeloase ale Portugaliei
În ciuda resistenţei cotidiene a populaţiei, mai vie pe zi ce trece, liderii portughezi nu au ezitat, nici ei, să dea dovadă de un anumit zel. Printre ţările din zona euro aflate sub perfuzie, este poate singura care a anticipat exigenţele creditorilor săi. Până acum, liderii portughezi şi “Troica” au mai ales insistat asupra asanării conturilor publice, lăsând deoparte oareşcum reformele structurale. Ceea ce nu a împiedicat însă o profundă recesiune, cu riscul de a alimenta disperarea, pe fundalul unui şomaj masiv.
Succesul relativ al Lituaniei, sau salariul minim plafonat la mai puţin de 300 de euro, nu riscă să facă invidioşi în Portugalia. Însă, în schimb, problemele bolnavului portughez nu vor intimida liderii lituanieni. Dalia Grybauskaité şi guvernul său nu au decât o idee în cap: să adere cât mai repede la uniunea monetară, şi dacă se poate, la 1 ianuarie 2015.
Nimic nu ne lasă însă să credem că liderii zonei euro, disperaţi de dificultăţile Portugaliei şi ale Greciei, vor fi însă atât de grăbiţi. Trebuie chiar să sperăm că vor face ceva pentru a reglementa zona euro înainte de a o lărgi şi mai mult. Dar vor trebui găsite argumente solide pentru a o convinge şi pe foarte hotărâta Dalia Grybauskaité.
