Alegeți o limbă
În 12 octombrie 2010, Agenţia Europeană de Mediu a lansat un avertisment : "Un nou raport arată că scăderea semnificativă a emisiilor de CO2 în 2008 şi 2009 permite Uniunii Europene a celor Cincisprezece să-şi îndeplinească sau chiar să-şi depăşească obiectivul Protocolului de la Kyoto, şi anume o reducere cu 8% a emisiilor de CO2". De asemenea, raportul arată că "Uniunea Europeană a celor Douăzeci şi Şapte este pe calea cea bună pentru a atinge până în 2020 obiectivul de 20% de reducere". Conform acestui studiu, producţia de CO2 a fost, în 2009, mai mică cu 6,9% faţă de 2008: cea mai mare scădere de când sunt controlate emisiile de dioxid de carbon.
Toată lumea este de acord asupra faptului că principala cauză a acestei scăderi a fost criza economică. Cu toate acestea, optimismul raportului poate uimi, ca de exemplu o comunicare din partea Comisiei Europene în 26 mai 2010: "Faptul că ne apropiem de acest obiectiv de 20%, contrar a ceea ce se putea gândi în 2008, are un efect încurajator asupra provocării pe care ne-am lansat-o, şi anume o scădere de 30%".
Aceste cuvinte prudente ascund însă o logică riguroasă. Primele proiecte ale raportului vorbeau despre impactul crizei economice asupra emisiilor de CO2 cu un ton de-a dreptul entuziast, ceea ce a provocat o rezistenţă puternică, chiar şi în mediile tradiţional favorabile intervenţionismului ecologic european.
Se poate de exemplu citi într-un document intern al BDA-ului, sindicatul patronatului german : "O creştere economică mai mică nu ar trebui să fie sărbătorită ca un instrument de protecţie a climei". Organizaţiile industriale în alte ţări europene au luat poziţii similare sau chiar şi mai încrâncenate.
Criza a tăiat ramura pe care era aşezată industria verde
Publicarea raportului definitiv a provocat un val de proteste, în special în rândul Business Europe (Confederaţia Industriaşilor Europeni) şi Eurelectric (Asociaţia Industriei de Electricitate). Pentru prima dată, cei doi acţionari majoritari ai executivului Uniunii Europene - Franţa şi Germania - s-au îndepărtat, prin declaraţia comună a miniştrilor Industriei respectivi. Se pare totuşi că cel mai mare adversar al proiectului este responsabilul industriei europene, germanul Gunther Oettinger.
Gestiunea dosarului climatic a fost încredinţată danezei Connie Hedegaard, care conduce din 2009, data reînnoirii Comisiei, Direcţia Generală pentru Climat, creată special pentru ea. Connie Hedegaard este considerată ca fiind o "extremistă". Ea a rămas pentru mulţi "naşa" summit-ului de la Copenhaga [COP15], iniţial conceput ca o celebrare a beatificării ecologice a lui Barack Obama, dar care s-a dovedit a fi un fiasco, întrucât principalii actori - Statele Unite, India şi China - au refuzat un angajament constrângător după Kyoto.
Criza a tăiat craca de sub industria europeană verde. Dar mai presus de toate, cererea a scăzut: instalarea de noi capacităţi de producţie nu mai este o necesitate. Se estimează că cererea de energie primară în UE a scăzut cu 3,4% între 2005 şi 2010, se ştie astăzi că vom reajunge la valorile dinaintea crizei numai după anul 2020. Potrivit Comisiei Europene, creşterea consumului total între 2015 şi 2030 va fi de numai 4%, iar această valoare va fi mai mică cu 16% faţă de previziunile din 2007. În plus, accesul la împrumuturi a devenit mai greu pentru toţi europenii. Acest fenomen este deosebit de dăunător pentru industriile cu capital ridicat, caracterizate prin costuri fixe importante şi costuri variabile reduse, precum în cazul noilor energii regenerabile. Este deci mai complicat de a mobiliza capital pentru a construi instalaţii, şi aproape imposibil de a aloca fonduri pentru cercetare şi dezvoltare.
Verde este bine, verde şi bogat, şi mai bine
Recent, aproape toate ţările europene au redus valoarea subvenţiilor lor. În Italia, guvernul a redus cheltuielile în domeniul energiei pentru sectorul fotovoltaic în medie cu 20%. În Spania, se vorbeşte deschis despre "balon solar", de când reducerea subvenţiilor a atins în unele cazuri 45% din valoarea instalaţiilor şi a provocat închiderea mai multor mari producători de panouri solare. Chiar şi Germania şi-a diminuat treptat subvenţiile: mai întâi 3%, iar apoi în ianuarie 2010 cu 13%, în cele din urmă cu 21% începând din 2012. Marea Britanie a anunţat la rândul său o scădere cu 10% din 2013.
Această schimbare de direcţie trădează totuşi probleme mult mai profunde, care nu depind numai de condiţiile economice. Nu este un mister faptul că unele ţări - cum ar fi Germania, Spania şi Danemarca - privesc politica de mediu prin prisma politicii industriale : vor să fie verzi, dar este şi mai bine să fie verzi şi bogaţi. Această experienţă însă a eşuat. În cel mai bun caz, bogăţia a fost transferată, şi nu creată; iar, probabil, acest transfer a sfârşit prin a o distruge.
Dacă, iniţial, Europa era liderul mondial al tehnologiei verzi, nu se mai poate spune la fel şi astăzi. Producătorii chinezi au venit cu o politică comercială agresivă, care, pe de o parte, a redus costurile de producţie crescând profiturile în mod disproporţionat, şi, pe de altă parte, a dus la o mutare a rentei verzi dincolo de graniţele europene. Între timp, în Europa, uzinele se închid, în timp ce producţia de panouri solare în China - alimentată în mare măsură de subvenţiile noastre - va creşte cu 50% în 2010. Ce mai rămâne, prin urmare, în afara vestigiilor unei frumoase iluzii ?
Sfârşitul banilor câştigaţi uşor: o şansă pentru energiile regenerabile
Europa continuă să fie condusă în parte de inerţia ideologică: la summit-ul din Cancun asupra schimbărilor climatice [COP16/CMP6], ea va da cu pumnul în masă şi îşi va clama propria virtute în faţa restului lumii. Dar la o privire mai atentă, se poate observa un curent european realist pe cale de a dezvolta noi obiective şi noi strategii, plecând de la constatarea că toate sursele de energie nu sunt egale şi nu merită toate să fie încurajate cu cheltuieli fără măsură.
Energiile verzi trebuie să răspundă semnalelor pieţei şi să corespundă unei cereri mai structurate. De exemplu, este posibil de a regândi subvenţiile pentru biocombustibili, recompensând tehnologiile care reuşesc să le producă la preţuri competitive şi exploatând terenuri marginale. Este probabil, de altfel, că energia eoliană va trebui să se limiteze la zone vântoase, renunţând astfel la pretenţiile de instalare a unor eoliene care să funcţioneze numai 1000 sau 1500 de ore pe an.
Dacă decalajul dintre energiile tradiţionale şi energiile zise curate se restrânge, a urmări obiective extra-economice devine mai ieftin şi social mai acceptabil. Şi totuşi, trebuie abandonat modelul dirijist care a definit până în prezent abordarea europeană - cu o planificare a preţurilor şi cantităţilor de energie produsă - pentru a adopta o logică competitivă, în care sursele de energie care nu emit CO2 sunt răsplătite (de exemplu, penalizându-le pe celelalte cu o taxă carbon). A emite puţin CO2, sau chiar deloc, nu este totuşi o garanţie absolută de supravieţuire. Poate părea paradoxal, dar sfârşitul banilor uşori poate transforma omida verde în fluture regenerabil.
