Alegeți o limbă
Este greu de spus dacă Martin Schulz are o şansă de a deveni într-o bună zi preşedintele Comisiei Europene [şi-a oficializat candidatura pe 3 noiembrie]. Însă el şi-a făcut din acest scop o profesiune de credinţă: pentru preşedintele Parlamentului European, desemnarea succesorului lui José Manuel Barroso trebuie "po-li-ti-za-tă", în toiul şi vârtejul alegerilor europene din mai 2014.
Ar fi, dă asigurări acest social-democrat german, cel mai bun mijloc de a acoperi cumva o parte din deficitul democratic atât de mult reproşat Uniunii Europene, permiţând diferitelor familii politice să personalizeze campania electorală. A alege un lider, sau "Spitzenkandidat", capabil de a se bate în toate cele patru colţuri ale continentului pentru un program susţinut de familia sa politică, iată, potrivit "Domnului Europa" al SPD, panaceul potrivit atragerii alegătorilor, la ora la care extremele riscă să aibă un cuvânt important de spus în timpul scrutinului.
“O falsă bună idee”
Adăugând cuvântului şi gestul, domnul Schulz nu a aşteptat prea mult pentru a se lansa în luptă în numele socialiştilor ale căror culori ar trebui să le poarte, fără surpriză, în faţa dreptei şi a populiştilor veniţi de peste tot. Verzii, în curând văduviţi de prezenţa unui Daniel Cohn-Bendit, se înscriu şi ei în această logică. Ei organizează chiar, până la sfârşitul anului, alegeri primare pe Internet. Pentru a le câştiga, francezul José Bové s-a asociat cu un ecologist german, întâlnit cu 30 de ani în urmă pe platourile din Larzac.
La rândul său, stânga radicală îşi imaginează că va avea pe afişe figura grecului Alexis Tsipras, criticul austerităţii, al "oamenilor în negru" veniţi din partea troicii, ai creditorilor ţării sale. La liberali, în cursă s-au angajat mai mulţi candidaţi, printre ei numărându-se Olli Rehn, comisarul pentru Afaceri economice şi monetare şi moneda euro, sau Guy Verhofstatd, una dintre figurile federaliste ale actualului Parlament.
Cât despre Partidul Popular European (PPE), al cărui grup este cel mai important în Parlament, el ezită încă. Michel Barnier, comisarul însărcinat cu Piaţa internă şi serviciile, sau Viviane Reding, colega sa de la Justiţie, drepturi fundamentale şi cetăţenie, visează şi ei să fie creditaţi de formaţiunea lor politică. Pentru ambii, va fi dificil ca PPE să nu joace jocul altor partide europene, renunţând la a mai prezenta un lider pentru a face o campanie adevărată.
Dar, la dreapta, nimic nu va fi decis înainte de luna decembrie, în principiu. Iar candidatul conservator ar fi, în cel mai bun caz, desemnat în luna martie, cu doar două luni înainte de scrutinul european, într-atât sunt de divergente opiniile celor care consideră de fapt că aceasta ar fi "o falsă bună idee".
Presupuneri, temeri...
[[Nimic nu ne poate încredinţa, de fapt, că dinamica dorită de Martin Schulz va fi acceptată]]. Sigur, cel puţin pe hârtie, Parlamentul European este presupus să aleagă preşedintele Comisiei Europene, dar o va face în urma propunerilor înaintate de şefii de stat şi de guvern, reuniţi în cadrul Consiliului European. Or, aceştia din urmă, începând cu Angela Merkel, nu intenţionează să-şi împartă prerogativele. Şi chiar se tem de a nu pierde avantajul pe care îl au în prezent, în detrimentul Parlamentului European.
El-însuşi membru al PPE, Herman Van Rompuy, preşedintele Consiliului European, nu ratează nicio ocazie de a critica stilul parlamentar apărat de Martin Schulz şi de mulţi alţi deputaţi. Pentru el, dimpotrivă, Consiliul European este cel îndreptăţit să piloteze succesiunea lui José Manuel Barroso. Candidat la nimic, fostul prim-ministru belgian se teme, înainte de orice altceva, de un blocaj între instituţii în cazul în care vreo personalitate, de exemplu Martin Schulz, ar reuni o majoritate în cadrul Parlamentului European dar nu în cadrul Consiliului European. Sau viceversa.
O CE şi mai politizată?
"Parlamentarizarea" vieţii politice europene nu întruneşte nici pe departe consensul tuturor. Trebuie oare politizată şi mai mult, aşa după cum doreşte Martin Schulz, o instituţie cum ar fi Comisia Europeană, presupusă de fapt să servească interesului general, deasupra intereselor de partid? Nu e chiar atât de evident.
"Executivul" european se află, bineînţeles, într-o situaţie paradoxală: a fost marginalizat în gestiunea haotică a crizei zonei euro de către guverne şi de Banca Centrală Europeană, câştigând, totuşi, pe alocuri, puteri suplimentare pentru a controla şi mai bine statele membre. [[Alegerea preşedintelui său, după aflarea rezultatelor campaniei electorale proeuropene, ar putea să dea strălucire legitimităţii unei instituţii foarte criticate]], cred partizanii acestor idei.
Totuşi, colegiul comisarilor este deja o echipă multipartizană constituită în funcţie de raportul de forţe al momentului în Europa, ca şi de majorităţile din fiecare stat membru. Dar este presupus să lucreze în cea mai strictă neutralitate.
Ori, independenţa şi imparţialitatea sa nu vor fi protejate, ele vor fi puse sub semnul întrebării în cazul unei prea puternice politizări. Nu poate fi posibilă, într-adevăr, imaginarea unei situaţii în care un guvern de stânga francez ar accepta fără să clipească recomandările unei Comisii de dreapta. Este deja cazul, şi chiar va continua să fie aşa dacă visul unui Martin Schulz, sau al unui Michel Barnier, ar deveni realitate.
Din Polonia
“Nimic regretabil”
Cancelarul german Angela Merkel a dat o lovitură transparenţei democratice pe 25 septembrie, când a respins propunerea Partidului Popular European (EPP) potrivit căreia noul preşedinte al Comisiei Europene ar fi fost selectat de partidul care a câştigat cele mai multe voturi în alegerile europene din 2014, scrie corespondentul Gazeta Wyborcza la Bruxelles, Tomasz Bielecki.
Aceasta înseamnă că, “succesorul lui Barroso va fi cel mai probabil ales prin negocieri secrete şi obscure ale unuia din următoarele summituri UE în 2014”, adaugă el. Totuşi, eşecul planului ar putea să nu fie ceva regretabil, continuă el, citând concluziile Agnieszkăi Łada, coautoare a unui raport al percepţiei sociale al Parlamentului European din Polonia.
Ideea construirii unui demos european, sau a unui popor, a fost una frumoasă. Din păcate, asta rămâne de domeniul “wishful thinking”. Dacă oamenii din Polonia nu îi cunosc nici măcar pe parlamentarii polonezi, nu aş supraestima eficacitatea lor în alegerea şefului Comisiei la alegerile europene. De-abia vor şti pe cine sunt pe cale să aleagă.
