Fractura maghiară

"În general, poporul nu face comentarii despre motivele votului său. Dar este clar că se săturase de corupţie, de sărăcie şi de promisiunile nerespectate ale guvernelor post-comuniste şi liberale din anii 1990. El crede în Orbán, pentru că acesta are o viziune", afirmă András Lancz, profesor de filosofie politică.

Din biroul său cu design modern, situat într-una din clădirile Universităţii Corvinus din Budapesta, el are o vedere minunată peste Dunăre. Dacă, în calitate de profesor universitar, el neagă orice părtinire, este totuşi considerat ca fiind una dintre figurile intelectuale majore a Fidesz-ului [partidul liberal-conservator al prim-ministrului Viktor Orbán].

În timpul interviului, telefonul său a sunat de trei ori. De fiecare dată era vorba de o cerere de interviu de către o televiziune străină. "Din cauza agitaţiei în jurul legii privind mass-media", spune acesta scuzându-se. Dar criticile de la Bruxelles şi emoţia stârnită în întreaga Europă îl lasă rece.

Ranchiuna traversează scena politică maghiară

"De fapt Occidentul nu are încredere în noile state membre ale UE. S-a întâmplat la fel cu Slovenia şi Republica Cehă, atunci când acestea au asigurat preşedinţia UE. Ele au fost imediat sub focul criticilor", afirmă Lancz. Dar atunci, cum explică el că temerile şi criticile cele mai puternice vin de asemenea din partea unor personalităţi maghiare de seamă? La această întrebare, Lancz, om amabil de vreo cincizeci de ani, ridică brusc vocea: "Cine sunt aceşti critici? Paul Lendvai, care din Viena denunţa oameni comuniştilor maghiari? György Konrad, care se prezintă ca fost disident, dar care putea călători liber în anii 1980? Miklos Haraszti, care pur şi simplu îl urăşte pe Orbán? Orbán, care cum atestă clar documentele de arhivă, chiar a fost persecutat de regimul comunist!".

La fel se petrec şi alte interviuri. Acestea arată că ranchiuna personală împotriva oponenţilor politici, indiferent dacă de stânga sau de dreapta, traversează întreaga scenă politică maghiară. Pentru el, seminţele victoriei copleşitoare a lui Orbán se găsesc în istoria Ungariei, cea mai îndepărtată ca şi cea mai recentă. În ultimii 80 de ani, ungurii au experimentat o serie de înfrângeri: mai întâi cele două războaie mondiale, apoi 1956 [insurecţia de la Budapesta]. Faimosul "socialism al gulaşului" lui János Kádár a aruncat apoi ţara în datorii, din care statul încă se luptă să iasă.

"Oamenii doresc în sfârşit să se libereze din această cursă, susţine Lancz. Orbán le-a dat speranţa de a aduce ordine, justiţie şi un stat puternic". Iată de ce noul guvern a refuzat împrumutul de la FMI şi a decis să supună băncile şi întreprinderile – în special cele străine – unui sistem de impozitare severă.

De vină sunt slăbiciunea şi corupţia stângii

Un alt cartier din Budapesta, o altă universitate. Universitatea Central Europeană. În mod remarcabil, János Kis, celebrul disident şi intelectual influent al "cercurilor liberale", îi dă câteodată dreptate lui Lancz, adversarul său ideologic. El crede că "situaţia actuală se bazează mai ales pe motive politice, nu sociologice sau istorice". Principalul motiv este slăbiciunea şi corupţia stângii [la putere între 2002-2010]. Acestea i-au cauzat o "prăbuşire morală".

Orbán a devenit personajul major al politicii maghiare. Cu el în frunte, dreapta simte că are o oportunitate istorică de a transforma statul în profunzime. Dar, "dacă măsurile fiscale impuse băncilor au fost populare, nu se poate spune acelaşi lucru despre naţionalizarea fondurilor de pensii şi de ofensiva sa împotriva Curţii Constituţionale. Şi când se va dovedi că modelul său economic nu funcţionează, Orbán se va confrunta cu dificultăţi serioase".

În război mediatic de 20 de ani

Cu restaurantele sale care par aţipite şi străzile sale pe jumătate goale, Budapesta poate da imaginea unui oraş de provincie. Viaţa virtuală, cea mass-media, pare cu atât mai frenetică, brutală şi vicioasă. Mass-media de dreapta şi cea de orientare liberală sunt separate de un zid inexpugnabil. Jurnaliştii nu vorbesc între ei şi nu citesc ziarele confraţilor lor. "Acest război mediatic durează de 20 de ani", spune Peter Csermely, redactor-şef al ziarului Magyar Nemzet, cel mai mare cotidian maghiar de dreapta.

El povesteşte cum, fără motive, mass-media de tendinţă liberală, în Ungaria şi în străinătate, califică dreapta şi guvernul de fascişti şi antisemiţi. "Dar în octombrie 2006, când poliţiştii au bătut şi şi torturat manifestanţi în timpul acelei memorabile adunări împotriva fostului guvern, presa a tăcut [pentru a cincizecea aniversare a revoltei din 1956, poliţia a asaltat participanţii la o adunare de extremă dreaptă, dar şi manifestanţi paşnici]. După toate acestea, încă vă mai surprinde faptul că noua lege media cere o acoperire echilibrată?"

Dar nu este surprinzător, totuşi, că ziarul lui Csermely apără această lege, în măsura în care aceasta oferă noului Consiliu Media (dintre care 5 membri au fost numiţi de Fidesz) putere la discreţie pentru a impune sancţiuni financiare şi stabileşte, printre alte măsuri, o obligaţie de înregistrare a organelor de presă supusă aprobării sale? Mass-media nu ar trebui, indiferent de eticheta ideologică, să apere, într-un interes comun, o libertate de exprimare cât mai largă cu putinţă? Csermely vede lucrurile astfel: "Este poate o lege severă, dar a fost adoptată de un parlament alcătuit prin alegeri libere".

O politică bazată pe ură

Ca un simbol, sediul redacţiei celui mai mare cotidian de stânga, Népszabadság, este foarte depărtat, dincolo de Dunăre. O echipă de televiziune austriacă tocmai a ieşit din biroul lui Károly T. Vörös, redactor-şef al ziarului. În timp ce primeşte noi vizitatori, el expediază rapid interviul într-o germană fluentă : "Societatea este astăzi împărţită ca rezultat al politicii lui Orbán, care se bazează pe ură".

"Dar între noi fie zis, adaugă Vörös, maghiarii sunt un popor destul de special". "Ei au sentimentul de a trăi de secole sub dominaţie străină, turcească, austriacă apoi ruseasc; şi chiar şi acum, după 20 de ani [din 1989], încă nu şi-au dat seama că sunt liberi. Şi nici nu le place capitalismul. În prezent, deşi pentru motive diferite, cele patru partide reprezentate în Parlament se declară anti-capitaliste".

La începutul lunii ianuarie, Népszabadság a fost publicat cu prima pagină goală pe care era scrisă numai o frază în maghiară, repetată în toate limbile oficiale europene: "Libertatea presei în Ungaria se apropie de sfârşit". Ziarul contează să sesizeze Curtea Constituţională în curând. El crede că poate câştiga. Dar Vörös nu se aşteaptă la niciun sprijin din partea redactorilor şefi din mass-media de dreapta.

Din Varşovia

Orban nu este Lukaşenko

Reacţiile la politicile lui Viktor Orbán devin din ce în ce mai isterice, atât în Polonia cât şi în restul Europei. Chiar şi intelectualului liberal bulgar Ivan Krastev i-a scăpat recent un comentariu emoţional, atunci când a spus că prim-ministrul ungar subminează fundamentele democraţiei liberale. Nu contează pentru domnul Krastev că domnul Orban este pe cale să reducă impozitele pentru persoane fizice la 16% şi pentru întreprinderile mici la 10%. Pentru comentatorii liberali, acest lucru nu înseamnă liberalism. Întreprinderile mici nu trebuie susţinute. Trebuie din contră mărite impozitele pentru oamenii obişnuiţi şi micile întreprinderi, şi scăzute pentru marile multinaţionale. Asta este ceea ce se înţelege prin liberalism în Europa de astăzi. Dl. Orban a făcut o alegere. El a acţionat ca un adevărat politician. Când visteria statului s-a dovedit a fi goală, el a trebuit să caute bani.

Şi a găsit. Munca unui om politic, în definitiv, este de a face alegeri şi de a lua decizii. Este exact de ce sunt învinovăţite guvernele Greciei, Spaniei sau Portugaliei - pentru că, în loc să facă reforme profunde ei au preferat să se apuce de contabilitate creativă. Astăzi, întreaga Europă plăteşte pentru ei - şi aceasta ar trebui să fie în concordanţă cu filozofia liberalismului. L-am auzit personal pe şeful Comisiei Europene, José Manuel Barroso, spunând în Budapesta că UE trebuie să ia serios în considerare introducerea unei taxe bancare pentru a lupta împotriva crizei. Domnul Orban se luptă deja cu criza, cu îndrăzneală, dar reformele sale, în loc să fie lăudate, i-au adus eticheta de copil teribil al politicii europene. Dacă cineva îl aseamănă astăzi pe Viktor Orban cu Vladimir Putin sau cu Alexandr Lukaşenko, care trimit poliţiştii împotriva demonstranţilor paşnici şi îşi închid adversarii politici, atunci aceşti cineva ori duc lipsă de cunoştinţe elementare şi de capacitatea de a gândi independent, ori pur şi simplu sunt de rea-voinţă. Igor Janke, Rzeczpospolita (fragmente)