Cei douăzeci de ani de existenţă a Triunghiului de la Weimar sunt în primul rând o poveste de dezamăgiri. Până în prezent, Varşovia, Berlin şi Paris nu au reuşit să creeze o alianţă durabilă, care să poată deveni motorul unei Europe extinse. Nu este exclus totuşi ca acestea să reuşească în viitor.

Eşecurile din trecut sunt datorate în primul rând ambiţiilor politice excesive ale Poloniei, şi în al doilea rând viziunii pe termen scurt şi lipsei de interes din partea liderilor germani şi francezi, care ne-au considerat multă vreme ca rude sărace.

Berlin şi Paris ţin bine minte că în 2003 au încercat în zadar să convingă Varşovia să refuze sprijinirea invaziei americane din Irak. Triunghiul nu a funcţionat nici când Europa de Vest şi Rusia s-au înţeles asupra construcţiei gazoductului Nord Stream ocolind Polonia [în 2005]. Nu a avut efectul unificator scontat nici în timpul conflictului dintre Georgia şi Rusia [în 2008], atunci când preşedinţii polonez şi francez au încercat fiecare să ajungă la Tbilisi înaintea celuilalt.

Triunghiul, la început doar un cadru informal

Triunghiul era doar un cadru informal de întâlniri şi de schimburi de păreri, a căror punere în aplicare depindea de bunăvoinţa politicienilor. Aceasta a lipsit crunt în 2006, când Lech Kaczynski, jignit de a fi fost ţinta unei caricaturi publicate de un ziar german, a anulat pur şi simplu summit-ul de la Weimar.

Reunindu-i la Varşovia pe Angela Merkel şi Nicolas Sarkozy, preşedintele Poloniei, Bronislaw Komorowski, a arătat că platforma de discuţie germano-polono-franceză trebuie să câştige importanţă, mai ales în contextul actual dificil pentru UE, în care Europa se teme de posibilitatea unei diviziuni între ţările din zona euro şi celelalte.

Conform dorinţei celor trei lideri, întâlnirile din cadrul Triunghiului se vor organiza acum în mod regulat. S-a planificat de asemenea organizarea unei şedinţe comune cu preşedintele rus Dmitri Medvedev. Ceea ce sugerează că reanimarea triunghiului poate fi reuşită.

De ce nu un schimb de întâlniri?

Această cooperare în acest context nu ar trebui să fie redusă la o întâlnire anuală într-un palat frumos, într-un cerc restrâns al celor mai importanţi politicieni polonezi, germani şi francezi. Acţiunea triunghiului ar trebui să se extindă la întreaga clasă politică a celor trei ţări şi la cooperarea între oamenii de ştiinţă, aleşii locali, ca şi la schimburi între tineri.

Să ne imaginăm o situaţie în care, în timp ce politicienii din cele trei ţări negociază termenii unei strategii comune pentru politica energetică a UE, directorii de institute de cercetare şi primarii semnează acorduri de cooperare trilaterale. Sau un alt scenariu: UE adoptă sancţiuni împotriva regimului lui Aleksandr Lukaşenko, în timp ce universităţile poloneze, germane şi franceze îşi deschid porţile studenţilor din Belarus.

Precum demonstrează atât de elocvent exemplul cooperării franco-germane din ultimii 50 de ani, odată pusă în aplicare şi instalată, cooperarea persistă şi rezistă schimbărilor politice. În această ipoteză, o reanimare a triunghiului ar fi mai necesară decât oricând.