“Omar cel orb sau saga est-europeană a unui persan”

"Omar cel Orb", în curs de apariţie la editura Polirom, este a treia parte a trilogiei ce mai conţine "Istoria romanţată a unui safari" şi "Demonii vântului", a cărei autoare este Daniela Zeca, o scriitoare fascinată de ireductibilul alterităţii orientale. In interviul de mai jos, realizat de de Iuliana Alexa (directoare a "Pyschologies România") câteva confesiuni despre cine este Omar, acest personaj exemplar al exilului.

Care este subiectul cărţii, în viziunea ta de scriitoare?

Este secvenţa a treia şi ultima dintr-un proiect literar pe care l-am numit, arbitrar, trilogie orientală. De fapt sunt trei romane autonome care se ocupă de acelaşi spaţiu geografic, care este Orientul Mijlociu şi care, pentru mine, au fost o platformă, nici măcar un pretext, cred că pur şi simplu un program pentru o viziune narativă căreia nu i-am găsit loc altfel. N-am putut niciodată să-mi explic de ce nu pot scrie încă despre România, în mod sigur o să o fac, mi-am asumat toate reticenţele şi reproşurile care mi s-au adus din această rezervă. De obicei, abordarea asta a fost considerată epatare, refugiu, exotism.

Pur şi simplu, fără niciun fel de emfază, după momentul `89 din România, în mine s-a dezvoltat, progresiv şi sigur, un soi de conştinţă transnaţională, care a tot crescut şi, pentru mine, mondializarea nu a fost nicio clipă o sintagmă la modă, ci, pur şi simplu, a început să mă preocupe, din ce în ce mai apăsat, alteritatea ca nevoie de existenţă lângă altcineva diferit, însă în aceeaşi cutie rezonantă.

Nu am încă contextualizarea României în Est sau în Europa de sud-est sau în Uniunea Europeană, nu, totul mi se pare un tot comun, pe cale de a se uniformiza, de a se supune unor reguli comune, universale, practic, o lume în care nu te mai poţi ascunde, dar tragic e nu numai că nu mai poţi fugi de tine, dar că nici nu mai poţi fi fericit sau trist. Cred că suntem într-o fază de purgatoriu şi într-o stare de tranziţie, care nu e nici fericire şi nici tristeţe, şi care nu are încă, nu e denominată, nu ştim ce ar putea să fie, iar romanul acesta, „Omar cel orb”, e de fapt încheierea acestei preocupări, aproape obsesive pentru mine: unde să fugi, unde să te ascunzi, bun, şi dacă ai găsit Paradisul şi ştii care e direcţia spre el, ce-i cu asta? Ce ai aflat de fapt? Cât poţi să fii de fericit după această descoperire?

Cine e Omar?

Cred că Omar este frica mea personalizată, sau, mai degrabă, frustrarea mea înglobată într-un prototip, frustrarea de care vorbeam mai devreme, şi anume că nu ştiu destule limbi şi nu am destulă deschidere interioara şi destulă disponibilitate, cum zicea André Gide, ca să-i înteleg, aşa cum ar trebui, cum aş vrea, pe toţi ceilalţi diferiţi de mine.

Asta e pentru mine o preocupare care nu s-a rezolvat, ci doar s-a ameliorat prin cărţile astea trei şi, practic, am înfruntat cu greu lecturile superficiale care mi-au adus celebritate, care au văzut o idilă exotică în istoria romanţată sau un patos arab… sau un soi de personificare a unor obiecte, bijuterii, a unor roci, a unor pietre… De fapt, dincolo de asta, era aceeaşi obsesie a celuilalt. Dacă ne luam după existenţialişti „Ce-i Infernul?” şi atunci cum îţi conciliezi asta, ce faci, cum rezolvi diferenţa? Şi peste aceste interogaţii se suprapune permanent o altă întrebare a mea, o altă obsesie poate, cea dintre războiul scrâşnit dintre bărbaţi şi femei, a competiţiei, artificială sau nu, dintre două regnuri, deja nici nu le spun sexe, care vor să câştige competiţia. Şi de fapt nu au nimic de împărţit, tocmai asta e. Pe măsură ce mă gândesc mai mult la tema asta, cred că gloria alergării lor stă tocmai în diferenţă, dar noi tot vrem să câştigăm, fiecare în parte...

Da, există şi o carte despre dominaţia femeii în spaţiul exemplar în care ea se manifestă. E o carte manifest?

Da, cred că, implicit, e o carte manifest. Pentru mine, Iranula fost, printre altele şi acestă revelaţie, de fapt au fost două revelaţii în Iranul la care am stat conectată doi ani încheiaţi şi anume dizidenţa femeii, curajul şi onoarea femeilor şi lupta lor perseverentă şi, pe de altă parte, recuperarea uneia dintre cele mai frumoase religii profetice ale lumii, prima dintre ele zoroastrismul, despre care ştim foarte puţin şi care sper ca prin „Omar cel orb” se dezleagă drept prima matrice religioasă, prima matrice spirituală din care se revarsă apoi în alte conţinuturi coerente, dar mai sărace şi iudaismul, şi creştinismul, şi islamismul. Eu cred că religia asta profetică, care e mai degrabă teologie a acţiunii decât un sistem şi o doctrină, făcuse totul cu foarte clară ştiinţă şi pusese lumea în ordine. Să ne gândim că, spre deosebire de creştinism, e o religie fără predestinare, ceea ce e foarte important, adică oamenii sunt... în primul rând, condiţia lor este rezultatul unei alegeri, alegerea aceasta are un preţ şi cred că e extraordinar ca înainte de legiferatorul Moise al evreilor, să vină un profet să spună „Da, ai voie la liberul arbitru”, liberul arbitru îţi dă voie să greşeşti şi dupa aceea să recuperezi prin propriul tău efort… şi toate astea puse într-un sistem de recomandări, nici măcar de dogme, de o poezie şi de o înţelegere absolut remarcabilă. Mie mi s-a pare că Avesta zoroastriană este mai frumoasă decât Rig Veda şi nu sunt singura care o spune şi cred că patru-cinci luni din eleborarea romanului m-am luptat numai cu tentaţia de a nu trasforma „Omar cel orb” într-o carte liturgică, pentru că eram tot timpul tentată să fac din acest personaj un frustrat, un nostalgic, care duce după el o credinţa proprie nerealizată. Şi abia după ce am ieşit din tentaţia asta am reuşit să vorbesc cu naturaleţe despre povestea unui exilat.

Ce crezi că se va întâmpla cu receptarea cărţii, în condiţiile în care există un tabu al Iranului..?

Nu mă aştept la mutaţii formidabile. Cei care nu au fost niciodată dispuşi să înţeleagă ce lume veche şi suprapusă este Iranul, nu vor înţelege nici acum. Vor lua sintagma lui Bush „Iranul ca axă a răului” şi atât. E comod, e clasat şi atunci merge, e funcţional. Alţii, poate vor avea, ca şi mine, o înţelegere minimă la început şi după aceea, practic o cheie către o Persie veche din care pornesc în lume tendinţe, convingeri.

Şi despre România aceea banală, aproape kitsch, în care nimereşte Omar..

E mai mult decât atât, am apăsat pe frână până la capăt. Pentru mine, am fost tot timpul cu sintagma Estul Europei, pentru că acolo, sigur, e recognoscibilă România în parte, de acord, dar în egală măsură poate fi Bulgaria, poate fi Polonia, e exact enclava estică, cea de după căderea Berlinului, indiferent că în această mutaţie politică şi socială unii sunt mai evoluaţi, alţii nu. În pofida unor diferenţe de start, pentru mine Estul e acelaşi, duce aceeaşi karma deocamdată, cu minime diferenţe economice poate, şi atunci e mai mult decât România. E de fapt Estul fără Zidul Berlinului. Cred că, deocamdată, fantasmele lui sunt comune şi au un rege absolut, cele doua lumi, şi cea a Orientului Mijlociu şi cea a estului european: banii, stapânirea banilor. Adică această dominaţie absolută a banului, care va uniformiza, în cele din urmă, lumea globală, orice fel de barieră, de specificitate. Faptul că, la un moment dat, două dintre personaje stau ca într-un celebru tablou impresionist şi manâncă bancnote pe iarbă, pentru mine... Am vrut să fac din asta o cheie simbolică fără să forţez, pur şi simplu naraţiunea m-a dus într-acolo şi cred că asta este forţa motrice care va duce la uniformizarea peisajului.

De ce orbeşte Omar?

Pentru că încercase o viaţă să vadă cu ochii, tocmai el care venea dintr-o lume abisală, dintr-o lume ezoterică şi dintr-o dată, dându-se pe pragmatismul unei lumi recente, el uitase că ştie să înţeleagă şi altfel, iar atunci a fost constrâns să se întoarcă la adevăruri pe care nu le mai recunoştea şi cred că orbirea lui, de fapt, e un prag iniţiatic aşa cum e, pentru oricare dintre noi, un impas pe care l-am depăşit. Pentru că, de fapt, orbirea lui Omar nu e nici un final şi nici măcar un obstacol, e o uşă. De fapt uşa aceea simbolică pe care o deschizi şi intri sau nu o deschizi de prima dată şi o încerci tot apăsând pe clanţă.

Şi de ce mor femeile din carte, mai puţin veterinara, care e un personaj... E un detaliu pur anecdotic sau..?

Eu cred că acesta este finalul fatidic al oricărei fabule, totdeauna mor personajele exemplare dintr-o lege sigură, pentru că şi în Rai e nevoie de eroi. Iranul este prin excelenţă un pământ al martirilor, dar eroii sunt în altă parte şi atunci e normal, ei sunt recruţii noii ordini. Cred că, în sfârşit, prin această a treia secvenţă narativă din presupusa trilogie orientală se clarifică ceea ce am gândit la început. O inaugurare a unei noi structuri de personaj, ceea ce eu am numit personajul eliptic. Cu alte cuvinte, mai simplu spus, nu mai e momentul, nici cu apetit de lectură, nici cu o viziune auctorială, să construieşti personaje flaubertiene, dostoievskiene. Acest personaj eliptic e un personaj care se alcătuieşte din propriile sincope, din insuficienţele proprii şi din câteva tuşe, totdeauna puţine, dar definitorii. Defapt, după părerea mea, arta noului tip de autor e aceea de a construi succint şi sigur, din unelte foarte puţine conform ritmului noii ordini mondiale, ca să zicem aşa. Şi acest personaj eliptic e un personaj foarte riscant, e o pradă nouă, tentantă, dar foarte riscantă dacă nu ştii să o prinzi cum trebuie.