"Noi, poporul": am reproşat deseori Tratatului constituţional european că nu se inspiră din această frază cu care începe Constituţia americană. Am văzut aici expresia deficitului democratic al Uniunii Europene. Astăzi, poporul se exprimă, şi mesajul său este greu de înţeles de către conducătorii europeni.

Pe 17 aprilie, aproape 20% dintre finlandezi au votat pentru un partid euro-sceptic care se opune susţinerii financiare a ţărilor în dificultate din zona euro. Cu un an înainte de alegerile prezidenţiale din Franţa, Marine Le Pen [liderul partidului naționalist] pare a avea toate şansele să intre în turul doi. Programul său: ieşirea din zona euro, protecţionism şi închiderea frontierelor.

În Olanda, sub presiunea popularului Geert Wilders, guvernul încearcă să înăsprească condiţiile de şedere ale străinilor, inclusiv ale celor provenind din Uniunea Europeană. Şi în parte pentru a limita prejudiciile electorale, Angela Merkel a înăsprit condiţiile participării germane la stabilizarea zonei euro.

În ultimii cincisprezece sau douăzeci de ani, anti-europenii au fost marginalizaţi iar programele partidelor extremiste au vizat înainte de toate sfera naţională (chiar şi criza creată de participarea partidului lui Jörg Haider, în Austria, a avut puţine consecinţe europene).

Dar astăzi, fiind candidaţi la putere sau actori inconturnabili ai guvernelor statelor membre, aceste formaţiuni, atrag tot mai mulţi alegători, cântărind greu la toate nivelurile funcţionării Uniunii Europene.

UE nu este suficient de federală pentru a acţiona într-un mod coordonat şi a fi independentă de calculele politice ale statelor membre, dar este deja prea federală pentru a întreţine o legătură strânsă cu cetăţenii săi, aşa că se găseşte într-o situaţie inedită: tendinţa politică actuală se îndreaptă spre opusul a ceea ce, după cel de-Al Doilea Război Mondial, a fost considerat ca fiind valorile sale şi sensul inevitabil al Istoriei. Pentru conducătorii noştri naţionali şi europeni, provocarea în faţa căreia se găsesc este imensă.