"După trioul Barroso-Van Rompuy-Ashton, iată trioul Juncker-Tusk-Mogherini" scrie corespondentul Libération Jean Quatremer pe blogul său a doua zi după desemnarea, pe 30 august, a prim-ministrului polonez Donald Tusk (57 de ani) pentru postul de preşedinte al Consiliului European şi a ministrului de externe italian Federica Mogherini (41 de ani) în calitate de Înalt Reprezentant pentru politică externă al UE.

Potrivit lui Quatremer,

nu ştim încă dacă este vorba de o "echipă de vis", dar fără îndoială această nouă echipă ar trebui să dea dovadă de o imaginaţie nemărginită pentru a se descurca mai rău decât cei actuali. [...] Alegerea lui Tusk şi a lui Mogherini nu era evidentă în contextul euro-bosumflat actual: amândoi sunt într-adevăr militanţi pentru o Uniune puternică, de exemplu în domeniul apărării. [...] Alegerea lui Tusk aduce anumite întrebări: el nu provine dintr-o ţară din zona euro, dar va prezida reuniunile Consiliului European din zona euro, ceea ce este cel puţin curios. Pe deasupra, acest admirator al lui Reagan şi Thatcher nu este deosebit de progresist din punct de vedere societal, ceea ce simbolic poate fi oarecum îngrijorător: se opune avortului, căsătoriei gay sau eutanasiei... În sfârşit, el vorbeşte puţin engleză şi deloc franceză, deşi sunt cele două limbi de lucru ale Uniunii, dar este fluent în limba germană şi rusă. Reproşuri greu de făcut lui Mogherini, căreia nu i se poate sublinia decât lipsa de experienţă relativă în domeniul afacerilor externe (dar trebuie oricine să-şi înceapă cariera la un moment dat...).

Desemnarea lui Tusk şi Mogherini "este incontestabil semnată de Berlin, continuă Quatremer:

cancelarul german, Angela Merkel, era favorabilă polonezului, un aliat al Germaniei în Est. [...] Şi era de asemenea favorabilă lui Mogherini, candidata prim-ministrului italian Matteo Renzi, după ce a primit asigurări că o nemţoaică îl va înlocui pe francezul Pierre Vimont în fruntea Serviciului de Acţiune Externă, braţul înarmat al ministerului Afacerilor Externe al Uniunii... Aceasta este probabil marea învăţătură a secvenţei pe cale să se încheie: Germania domină într-adevăr Uniunea cu capul şi coatele, cum reiese şi din politica economică şi bugetară pe care a impus-o zonei din 2010 [...] Şi mai bine: postul de şef de cabinet al lui Jean-Claude Juncker este ocupat de un neamţ, şi Berlin ţine frâiele preşedinţiilor Parlamentului European, Mecanismului european de stabilitate (MES), Băncii Europene de Investiţii (BEI)... Şi, datorită slăbirii Franţei, care a trimis 24 de deputaţi FN (Frontul Naţional, partid de extremă-dreapta) la Strasbourg din cei 74 la care are dreptul, Strasbourg a devenit de facto a treia cameră a Parlamentului german...

Pe scurt, conchide jurnalistul, se poate spune că

Uniunea este condusă de la Berlin: acesta numeşte bărbaţii şi femeile în posturile-cheie ale Uniunii, acesta impune cadenţa extinderii, acesta îi dictează politicile. [...] Cât de mult timp ţările europene pot ele să se supună Germaniei? A pune întrebarea înseamnă a şi răspunde.

Desemnarea lui Mogherini "este un succes pentru Italia şi o recunoaştere publică a meritelor lui Matteo Renzi, care deţine preşedinţia rotativă a Uniunii şi este un lider în căutare de afirmare", scrie şi editorialistul La Stampa Cesare Martinetti. Dar ministrul italian va trebui să înfrunte "scepticismul difuz" din Europa, adaugă acesta. "Perplexităţi exprimate în ultimele zile şi de Financial Times şi Le Monde – pentru a nu cita decât aceste ziare – dezamăgite de profilul Înaltului Comisar: puţin cunoscută, cu o experienţă internaţională modestă ".

Într-adevăr, continuă acesta,

italianca va trebuie să devină ceea ce nu a reuşit să fie până acum în funcţia de ministru al Afacerilor Externe: credibilă, carismatică, identificabilă şi recunoscută ca atare din ţările baltice până în Portugalia, din Finlanda până în Cipru. Şi în acest scop nu este nevoie de o politică de sinteză şi de deplorare şi de auspicii în care toată lumea se recunoaşte, dar care nu produce nimic. Ci este nevoie de o politică externă care să reprezinte Europa întreagă şi care să lucreze în interesele acesteia, pretutindeni în lume. O operaţiune nereuşită de către englezoaica Lady Catherine Ashton, Înaltul Comisar actual, şi nici de spaniolul Javier Solana.

Desemnările lui Tusk şi Mogherini "satisfac o logică de echilibru între spaţii politice şi geografice, potrivit tradiţiei bruxeleze. Şi este firesc să fie astfel", continuă Martinetti, potrivit căruia

adevărata problemă este ceea ce doreşte să fie Uniunea Europeană: o sumă de state care se compensează reciproc sau un întreg unitar şi solid? În această privinţă din păcate nu se vede nicio îmbunătăţire faţă de rutina interguvernamentală obişnuită ce predomină în politica europeană de câţiva ani încoace, care împinge în faţă bărbaţi şi femei cu profil şters care să nu umbrească alegerile şi iniţiativele guvernelor. Energia Uniunii s-a pierdut în birocraţie şi contabilitate.

Pentru un salt calitativ înainte, în materie de politică externă, trebuia "un ponte". Mogherini va fi ea capabilă să întruchipeze acel "număr de telefon" pe care Henry Kissinger spunea ironic că nu-l avea atunci când trebuia să vorbească cu acea entitate abstractă pe nume Europa?