Alegeți o limbă
În timpul anilor de boom economic al Irlandei, trebuia muncit din greu pentru a nu face bani. Am reuşit să ating acest scop devenind un scriitor de ficţiune nepopulară. Iubita mea a reuşit să nu facă bani devenind artistă. Prietenii noştri făceau bani; noi făceam artă. Şi a fost bine. La urma urmei, este datoria sacră a scriitorului irlandez să fie complet desincronizat cu Irlanda.
Dar, după anul 2000, boom-ul cinstit s-a transformat într-un balon imobiliar care a desprins picioarele oamenilor de pe pământ. În scurt timp, The Irish Times avea un supliment imobiliar mai gros decât ziarul. Prietenii mei au început să cumpere case din ce în ce mai scumpe. Datoria a explodat, ziarele o numeau prosperitate. David McWilliams, singur printre jurnaliştii financiari irlandezi, a analizat clar situaţia. Economistul Morgan Kelly a scris un articol uimitor, disecând fiecare balon imobiliar din istorie. Irlanda corespundea tuturor celor mai rele semne prevestitoare. Ţara se îndrepta spre râpă. Am trimis articolul tuturor prietenilor mei. Eu încă mai locuiam în Galway, în vest, dar ei se mutaseră toţi în inima palpitantă a Tigrului Celtic, Dublin.
Dar n-au vrut să audă nimic. Credeau fireşte că mă înşelam. La urma urmei, ei se îmbogăţeau şi eu sărăceam. Întreaga naţiune era intoxicată şi îndoielile puteau fi întâmpinate destul de violent. Bertie Ahern, prim-ministru irlandez în acel moment, a rostit un discurs televizat în care-i ataca pe cei precum Kelly şi McWilliams pentru faptul că "stau pe margine, gemând şi căutând nod în papură... nu ştiu cum nu se sinucid genul ăsta de oameni". Mulţimea a râs şi a aplaudat.
Ca un pasager pe Titanic
Între timp, prietenii noştri au început să aibă copii, şi să se mute în case şi mai mari. Dar îşi păstrau prima casă. Eram mirat. Nu există două reguli de aur în investiţii? Diversificarea portofoliului, şi a nu se împrumuta pentru a specula? Dar băncile irlandeze sfătuiau acum muncitorii de rând să-şi dubleze pariurile, cu două ipoteci uriaşe.
În acel moment, într-o conversaţie din două în Irlanda se vorbea despre bunuri imobiliare. Oamenii îşi luau weekenduri libere ca să cumpere apartamente în Bulgaria. În vitrinele vânzătorilor locali se vedeau anunţuri pentru apartamente portugheze. Cu toate acestea, prietenii mei nu mai vorbeau cu mine despre imobiliar, sau despre balonul imobiliar; şi chiar se supărau când aduceam vorba despre subiect. Nici că-i mai întâlneam la fel de des ca înainte.
Începeam să mă simt ca un pasager pe Titanic, în clasa economică, care a văzut icebergul sfâşiind coca navei, şi aleargă sus la etaj în sala de bal să avertizeze pe toată lumea... dar ei continuă să danseze, în timp ce am. Şi este politicos escortat afară din cameră. Întrucât în acel moment în Irlanda, dacă nu aveai bunuri imobiliare şi nu făceai bani, erai în clasa economică. Chirii, preţuri, consumul de cocaină... toate se înălţau trufaşe.
Împreună cu iubita mea am avut într-o noapte o revelaţie în hotelul lui Bono, uitându-ne la prietenii noştri cumpărând lesne sticle dintr-o şampanie mediocră la 90 de euro bucata, aşa cum cumpărau odinioară halbe de bere. Cineva a spus: "A, păi n-are nimic, vom împărţi nota de plată la sfârşit". Iubita mea şi cu mine ne-am uitat unul la celălalt. Cu ai noştri 10 euro comuni, plănuisem să tragem toată noaptea de o apă minerală. Eram în urmă cu chiria. Ne-am scuzat, le-am dat cei 10 euro şi am plecat. Irlanda devenise pe nesimţite o naţiune de proprietari. Iar noi eram chiriaşi.
Preţurile imobiliare urmau să crească de-a pururea
Mi-am terminat ciudatul meu roman despre Irlanda modernă. Personajele negative erau un promotor imobiliar şi un fost prim-ministru. Bineînţeles, nimeni nu a vrut să-l publice. Cartea nici măcar nu avea sens! Preţurile caselor irlandeze triplaseră într-un deceniu. Eram bogaţi. Istoria s-a terminat, Irlanda a câştigat, taci din gură.
Nu cu mult timp după respingerea cărţii, am rămas fără bani, fiica noastră s-a născut, şi am fost expulzaţi în ziua de Anul Nou, 2006. Tigrul nostru celtic de proprietar era o persoană simpatică, dar ea îşi re-ipotecase casa pentru a cumpăra mai multe proprietăţi. Nu îşi putea permite să renunţe la chirie; deja chiria nu acoperea nici pe departe ipoteca. Dar nu avea nicio importanţă, deoarece preţurile imobiliare urmau să crească de-a pururea.
Mai aveam încă prieteni buni, chiar dacă nu-i vedeam niciodată. Un cuplu în domeniul bancar ne-a oferit o casă în Dublin la jumătate de chirie. Dar boom-ul continua, şi în scurt timp nu ne mai puteam permite nici măcar o jumătate de chirie irlandeză. O prietenă de-a unui prieten din Los Angeles ne-a oferit casa ei, într-un sat din Franţa, fără chirie. Am emigrat cu Ryanair pentru 50 de cenţi fiecare. Am luat două rucsacuri, conţinuturile cele mai valoroase fiind o oală şi un laptop. Am rezistat în Irlanda prin ani de sărăcie şi şomaj. Dar nu am putut supravieţui boom-ului.
Casa era mică, drăguţă, şi la 4 km de cel mai apropiat magazin. Ne împingeam căruciorul până acolo şi înapoi prin câmpuri de lavandă şi porumb. Când boom-ul Irlandei şi-a atins vârful, eram săraci lipiţi pământului, stând sub un stejar, la un picnic, cântând. Apoi, un editor a cumpărat cartea. Am găsit o casă, printre toţi ceilalţi artişti lefteri, în ieftinul, falimentatul Berlin. Un funcţionar ne-a inspectat impozitele irlandeze pe anii de boom economic. Veniturile noastre erau mult cu mult sub salariul minim; chiar sub nivelul minim de alocaţii sociale. El a fluierat şi a spus : "Sie Leben auf Liebe und Luft". Aţi trăit din dragoste şi aer.
Erau condamnaţi şi nu ştiau
Un an mai târziu, am câştigat premiul naţional BBC pentru povestiri scurte, pentru o nuvelă care amesteca Fianna Fail, partidul la guvern din Irlanda, cu Vrăjitorul din Oz. Oamenii au crezut că era o povestire comică. Am fost invitat să apar în cel mai mare talk-show din Irlanda. O limuzină ne-a luat de la aeroport şi ne-a dus la un hotel nou de 5 stele, construit cu scutiri de taxe de către promotori imobiliari fervenţi susţinători ai Fianna Fail-ului.
În acea noapte, când am fost întrebat de ce am plecat din Irlanda, cea mai bogată mică ţară în Europa, le-am spus povestea de mai sus. Şi apoi am spus că boom-ul imobiliar nu era real. Că era ca a fi spectator la cum o ciudată religie mătura întreaga naţiune, cu oamenii arătând cu degetul la case şi spunând : "Vezi această casă? Valorează 5 milioane de euro". Iar eu am spus: dar în realitate nu valorează atât.
Iar în tăcerea, în îngheţul din cameră, am înţeles că toată lumea aici cumpărase o proprietate şi plănuia să cumpere încă una. Că îşi ipotecaseră casele pentru a cumpăra copiilor lor o casă care în curând nu va mai valora aproape nimic. Ei erau condamnaţi şi nu ştiau. Un sfert din populaţie mă fixa din priviri. Nu cred că m-am simţit vreodată atât de singur.
Acum mă duc acasă de câteva ori pe an, şi îmi întâlnesc prietenii, de fiecare dată într-un restaurant din ce în ce mai ieftin. Sunt încă lefter, dar îmi permit acum să plătesc partea mea din notă. Dar tot nu discutăm de bunuri imobiliare.
