Alegeți o limbă
Ar trebui contribuabilii francezi să plătească pentru şcoli şi servicii şi educaţie pentru a ridica familiile lor până la standardul minim acceptabil de viaţă francez ? Spre sfârşitul vacanţelor franceze de vară, preşedintele Sarkozy a dat instrucţiuni pentru ca taberele de romi, adevărate mici orăşele care apăruseră ca ciupercile la marginea oraşelor şi suburbiilor franceze, să fie demolate, iar locuitorii acestora strânşi şi deportaţi. Trompetele condamnării au răsunat pretutindeni în Europa. Motivele sale au fost puse în discuţie : nu era oare preşedintele francez pe cale de a cădea în demagogie bazică pentru a distrage atenţia de la propria lui impopularitate ? Oare nu a încălcat oareşcum legea - la urma urmei, romii sunt cetăţeni ai Uniunii Europene, cu dreptul la liberă circulaţie ? Vaticanul a intrat şi el în joc, ca şi ONU, sub forma Comitetului său pentru eliminarea discriminării rasiale, cerând Franţei de a face mai mult pentru a integra familiile de romi, a educa copiii acestora şi a le acorda locuinţe decente.
Ceea ce, desigur, este admirabil de idealist, şi absolut corect, dar nu de mare folos pentru un cetăţean francez, care a trăit în Franţa toată viaţa, a plătit impozite şi se trezeşte cu o tabără din lumea a treia - hai să folosim cuvântul potrivit - lângă intrarea în blocul său, tabără care creşte pe zi ce trece. Ce sunt presupuse să facă autorităţile ? Aceştia nu sunt călători care cumpără un teren agricol şi vin în week-end să staţioneze pe el cu rulota, încălcând regulile de urbanism, ci este o incursiune de un tip complet diferit.
Exemplul Italiei, de imitat?
Atunci când Italia s-a confruntat cu o problemă similară acum doi ani, guvernul n-a făcut nimic şi şi-a întors capul şi la unele acte de violenţă destul de urâte comise de patrule de cetăţeni. În Franţa, nu s-a ajuns până acolo, poate pentru că domnul Sarkozy a acţionat. Înainte de a-l condamna, ar fi corect de a oferi o soluţie alternativă, şi este destul de greu de a găsi aşa ceva. Este vorba de familii întregi care trăiesc fără instalaţii sanitare, fără cele mai simple utilităţi, care lucrează în economia subterană, dacă lucrează, şi totuşi a căror viaţă în Franţa este mai plăcută şi mai profitabilă decât probabil era, sau va fi vreodată, acolo de unde au venit. Nu există niciun motiv pentru ei să se ducă înapoi. Dar în acelaşi timp, în aceste condiţii ei sunt paraziţi ai unui sistem de civilizaţie, material şi cultural, la construirea căruia nu au contribuit cu nimic şi pe care nu-l pot reproduce pentru ei înşişi.
Acesta este, dezgolit şi politic incorect, adevărul. Deportarea ar putea produce un tip de populaţie în perpetuă mişcare, cum deportaţii vor încerca întotdeauna să se întoarcă. Dar ar trebui contribuabilii francezi să plătească pentru şcoli şi servicii şi instruire pentru a ridica familiile de romi la standardul minim acceptabil de viaţă francez ? Ar trebui Franţa să faciliteze o astfel de integrare pe care România, Bulgaria, Slovacia şi alte ţări nu au făcut-o ? Şi dacă nu, s-ar putea, sau ar trebui, ca romilor să li se anuleze libertatea de circulaţie care se aplică pe întreg teritoriul Uniunii Europene, deşi este deja practic imposibil de a pune în aplicare aşa ceva ? Este incorect de a insista atâta asupra faptului că standarde de viaţă şi niveluri de trai atât de contrastate, existând unul lângă altul, sunt uşor de gestionat, şi că noii veniţi pot fi integraţi fără probleme, sau în orice caz nu fără uriaşe cheltuieli de bani şi de bunăvoinţă. Dar nu trebuie insistat nici asupra faptului că chestiunea romilor ar fi unică.
Cu un an în urmă, un raport german a concluzionat că, contrar previziunilor, a doua şi a treia generaţie de germani de origine turcă îşi caută soţi în Turcia, determinând un nou, şi neprevăzut val de imigraţie, ceea ce este oarecum o frână în calea integrării. O situaţie similară se desfăşoară cu unele secţiuni din comunităţile pakistaneze şi bengaleze în Marea Britanie, care au reprodus propriile lor sisteme de sat în părţi ale oraşelor britanice, şi îşi iau soţi de "acasă".
O ciocnire a civilizaţiilor, la uşa noastră
Noţiunea cum că integrarea ar fi o simplă chestiune de generaţii nu a fost dovedită. Marea Britanie, Franţa şi Germania vroiau toate forţă de muncă, de preferinţă ieftină, din străinătate, şi asta au obţinut. Dar, recrutând în zonele rurale din ţările mai puţin dezvoltate, am transplantat efectiv sate întregi şi am importat micro-cosmosuri de o înapoiere pe care o depăşisem demult. Cu noile mirese, miri şi alţi dependenţi aduşi în mod legal din ţara lor de origine, Marea Britanie are acum o problemă, dezvoltată pe teritoriul ei, de voturi corupte, de căsătorii forţate, de răpiri, de ucideri "de onoare", şi de handicapuri - cum am putut vedea într-un program pe Channel 4 Dispatches - cauzate de căsătorii între veri primari. Tuberculoza, boala mahalalelor victoriene care fusese odinioară aproape eradicată, a reapărut, iar tratamentul costă bani şi forţă de muncă pe care ţările bogate se aşteaptă să le cheltuiască pe altceva.
Într-un fel este vorba de dilema clasică post-colonială, şi poate că generaţiile noastre post-coloniale nu ar trebui să se zgârcească cu banii; la urma urmei, am luat mult în trecut de la acele ţări. Dar juxtapunerile care urmează, consecinţă a trecerii graniţelor de către grupuri întregi de populaţie, ameninţă să producă o ciocnire a civilizaţiilor, nu a religiilor, ci a standardelor de viaţă, şi chiar la uşa noastră.
