Alegeți o limbă
Am ajuns oare, precum romanii din antichitatea târzie, la capitolul final al istoriei noastre glorioase (şi violente) ? Hedonişti şi cinici, nemaicrezând în legile noastre sau în vreun Dumnezeu, luând în bătaie de joc orice în afară de noi-înşine, incapabili de a planifica un viitor, moleşiţi de confort, superficiali şi răsfăţaţi, am meritat oare să fim eclipsaţi de alte popoare, mai tinere, mai ambiţioase, mai puternice ? Analogia între situaţia europenilor contemporani şi cea a romanilor din Decadenţă este tentantă... Şi totuşi ! Să ne ferim de patosul prea uşor al decadenţei şi de posturile reacţionare. Pentru a sublinia mizele filosofice ale unei astfel de situaţii, vom formula aici trei puncte.
1 : Mitul declinului Europei este la fel de vechi ca istoria Europei în sine
Homer a trăit în secolul VIII î.Hr., dar a cântat în epopeele lui o epocă anterioară : Războiul Troian este situat în jurul anului 1200 î.Hr.. Precum majoritatea contemporanilor săi, Homer fantasma despre splendoarea trecută a civilizaţiei miceniene (- 1600 / - 1200), răsturnată de invadatorii din nord, dorienii. Iar personajele lui Homer - Ulise, Ahile, Agamemnon şi ceilalţi... - au calităţi atât de nobile întrucât sunt presupuşi a aparţine unei omeniri superioare. Iar Homer este primul dintre istorici, şi după el, mitul declinului va deveni un filigran inevitabil, o obsesie a culturii Vechiului Continent.
La sfârşitul Evului Mediu, sub pana lui Dante sau a lui Machiavelli, nostalgia Epocii de Aur reapare, dar de data aceasta cea regretată este puterea Imperiului Roman. În secolul Luminilor, Montesquieu se apleacă de asemenea asupra decadenţei romane, dar pentru a critica excesele de autoritarism ale Cezar-ilor şi, indirect, ale monarhiei.
Mai recent, după primul război mondial, istoricii Oswald Spengler şi Arnold J. Toynbee cred că Occidentul este bolnav sau că-şi sapă propriul mormânt; ei caută să scociorească pulsiunea de moarte care subminează civilizaţia noastră. De la Homer la Toynbee, toţi aceşti autori laudă o măreţie dispărută şi anunţă dezastrul, dar numai în scopul de a găsi sursele care vor fermeca din nou istoria.
2: Mitul declinului se scrie astăzi în limba oficială a cifrelor şi a economiei
Aceasta este marea noutate de astăzi : acum nu vreun mare scriitor ne întinde oglinda slăbiciunilor noastre, ci ne confruntăm cu tabele sterile de cifre generate de institutele de statistică, Eurostat sau Banca Mondială. Cifrele au de altfel o elocvenţă proprie lor, împotriva căreia este greu de a rămâne de piatră.
Cu 500 de milioane de locuitori, Uniunea Europeană (UE) reprezintă acum doar 7,3% din populaţia lumii. Ea are cea mai mică rată de creştere a populaţiei din lume (- 0,05% în Germania; 0,7% în Italia pentru 2008) şi îmbătrâneşte văzând cu ochii. Creşterea economică este de asemenea scăzută: 0,2% în medie de la începutul acestui an pentru cele 27 de ţări ale UE. -4,2% în 2009 (prin comparaţie, China este propulsată de o creştere de aproximativ 10%, Brazilia 8%, India 6,5%). În 2008, 17% din populaţia Europei trăia sub pragul sărăciei, cifră care se ridică la 20% în rândul tinerilor... Nu numai că UE nu mai are aproape deloc industrie pe teritoriul său, dar piesele ei cele mai bune sunt treptat suflate de către investitorii străini.
Dar a aplica unor naţiuni o grilă de lectură strict bugetară şi contabilă înseamnă a trece pe lângă alte dimensiuni, cum ar fi calitatea vieţii, accesul la educaţie şi îngrijire medicală, existenţa unui stat de drept, a unui sistem judiciar ne-corupt, a unor infrastructuri facilitând transportul, etc. Să ne imaginăm că lucrurile se petrec înainte de naştere, precum Plotin imagina odinioară că sufletele coboară lent spre corpuri. Sunteţi unul dintre acele suflete nenăscute. În timpul călătoriei astrale spre întrupare, un înger vă interceptează şi vă oferă alegeri : puteţi veni pe lume în India, China, Brazilia, Indonezia sau Europa. Ce destinaţie aţi alege ? Care este, pentru dumneavoastră, locul unde este cel mai probabil de a trăi liber şi în stare bună de sănătate, fără teamă de violenţă, fie ea propagată de stat sau predominantă în sfera socială ? Unde vor găsi visele fiecăruia pământul cel mai fertil ? Gata, aţi ales ? Încă nu v-aţi lecuit de Europa ?
3: Reducerea mitului declinului european la o problemă economică este în sine un semn îngrijorător de declin
Aici ne pun pe calea cea bună ultimele pagini ale "Declinului Occidentului" de Spengler, publicat în 1918 : "Gândirea şi acţiunea economică fac parte din viaţă, afirmă acesta, fiecare viaţă economică este expresia unei vieţi psihice". Cu alte cuvinte, prosperitatea sau stagnarea unei economii reflectă o anumită stare de spirit şi o stare a culturii. Un an mai târziu, în 1919, Paul Valéry toarnă gaz pe foc într-un text intitulat "Criza minţii", a cărei primă frază a rămas celebră : "Noi, civilizaţiile, acum ştim că suntem muritoare". Este mai puţin cunoscută argumentarea ce urmează, care este totuşi uimitoare.
"Criza economică, explică Valéry în faţa spectacolului vechiului continent distrus de război, este vizibilă în toată splendoarea ei, dar criza intelectuală, mai subtilă şi, care prin însăşi natura ei ia forma unor apariţii înşelătoare (cum se desfăşoară în împărăţia însăşi a disimulării), această criză se lasă cu greu înţeleasă în adevărata ei măsură, în a ei fază". Atenţie la a nu confunda forţele şi cantităţile, previne Valery ! Clasamentul regiunilor lumii după criterii statistice - populaţie, suprafaţă, materii prime, revenituri, etc. - riscă să ne inducă să uităm că civilizaţiile care au realizat opere istorice remarcabile, că este vorba de Egiptul antic, secolul lui Pericle sau Iluminismul european, le-au înfăptuit doar pentru că erau creative, pentru că erau capabile de a promova artele şi ştiinţele, deoarece viaţa minţii era intensă.
În 1935-1936, filosoful german Edmund Husserl a scris un text de reper, intitulat "Criza Ştiinţelor Europene ca expresie a crizei radicale a vieţii în umanitatea europeană". Husserl afirmă că ceea ce a condus la măreţia Europei este locul eminent acordat raţiunii. Proiectul grecilor, care era de a înţelege toate fenomenele din lume, constituie pentru Husserl pârghia iniţială a civilizaţiei noastre. În numele raţiunii va fi realizat avântul ştiinţelor în epoca modernă, tot în numele ei Iluminiştii vor scutura jugul Vechiului Regim. Dar "viziunea de ansamblu asupra lumii omului modern s-a lăsat, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, determinată şi orbită de ştiinţele pozitive şi de prosperitatea care a decurs din ele", constată Husserl.
Când au fost separate ştiinţele umane şi ştiinţele naturale, în secolul al XIX-lea, a fost comis un act foarte grav, fiindcă a fost sfărâmat scopul proiectului grecesc. Filosofia, psihologia, sociologia, ştiinţele politice au fost respinse pe partea subiectivităţii, a literaturii. Raţiunea nu este considerată a se aplica decât în ştiinţele exacte, şi se exprimă numai prin limbajul matematicii. Dar matematica nu poate răspunde la deznădejdea noastră, nu ne poate da un destin ! Reducând raţiunea la un calculator, omenirea europeană şi-a pierdut proiectul fondator. S-a autodizolvat într-un anume fel. "Simple ştiinţe ale faptelor alcătuiesc o simplă umanitate de fapte". Ceea ce ne aduce la concluzia noastră. Faptul că nu mai ştim astăzi să explicăm declinul Europei altfel decât prin statistici este probabil chiar mai îngrijorător decât conţinutul acestor statistici, deoarece dovedeşte că ne-am pierdut pe drum, undeva în spatele nostru, duhul!
