Alegeți o limbă
Thatcher îi zâmbeşte zi de zi, ca şi Kohl, Adenauer, Monnet, Schuman şi Mitterrand. Din vasta lui bibliotecă, se înţelege. Contacte directe cu cerul nu are însă nici măcar Peter Ludlow – cel mai iniţiat specialist al UE, potrivit cotidianului Financial Times. Are însă acces la actorii principali ai Europei, atât cei din Bruxelles, cât şi cei din capitalele continentului. Din biroul cu covor persan şi doldora de teancuri de hârtii, Ludlow, în vârstă de şaptezeci şi patru de ani, realizează de decenii reconstituiri ale summiturilor Uniunii Europene. Produce articole de câte patruzeci, cincizeci de pagini, pline de detalii relevante şi de anecdote, pe care initiaţii – prim-miniştri din ţările mai mici, diplomaţi de la Bruxelles, funcţionari UE şi jurnalişti – le citesc cu sfinţenie.
Se întâmplă lucruri captivante la summiturile UE?
"Unele summituri sunt extrem de plictisitoare, mai ales din cauza acelor 'tours de table' [runde de prezentări], în cursul cărora fiecare premier trebuie să spună ceva. Nu toţi conducătorii politici sunt oratori înzestraţi. Dar un asemenea summit rămâne un eveniment.Vin la Bruxelles aproximativ treizeci de prim-miniştri, preşedinţi şi alte personalităţi europene, care nu stau două zile cu mâinile în sân. Uneori, dezbaterea e de-a dreptul explozivă: de exemplu, atunci când Angela Merkel şi preşedintele BCE, Mario Draghi, definesc strategia. În plus, au loc întâlniri şi pe culoare, când liderii reglează între ei diverse chestiuni".
[[Partea cea mai importantă a unui summit UE – dineul liderilor – se desfăşoară cu uşile închise]]. Nu există un raportor care să consemneze dezbaterea – prezenţa lui i-ar intimida pe lideri şi ar îngreuna negocierile. Există, ce-i drept, schiţe personale făcute de un premier sau altul, din sală se trimit de pe smartphone-uri SMS-uri şi e-mail-uri confidenţiale către colaboratorii apropiaţi, dar nu există procese-verbale fidele de la dezbaterile care au loc în cadrul unor astfel de dineuri – procese-verbale pe baza cărora un lider să poată fi tras la răspundere.
Nici şedinţele de lucru formale ale şefilor de guverne (care precedă dineul) nu sunt cu mult mai transparente. La aceste şedinţe i-au parte, ce-i drept, raportori de la secretariatul Consiliului (responsabil de organizarea summiturilor). Ei redactează un raport aproape literal şi merg pe rând într-o sală învecinată, unde sunt supravegheaţi cu stricteţe de consilierii ambasadorilor din ţările Uniunii Europene.
Ceea ce se întâmplă apoi seamănă mult cu vechiul joc de-a “telefonul fără fir”: raportorul îl pune la curent pe consilier, care le transmite mesajul propriilor diplomaţi de vârf, care, la rândul lui, îi informează pe diplomaţii de rând, după care presa începe să-şi urzească poveştile. La fel ca la telefonul fără fir, mesajul final diferă considerabil de original. Singurul document public conţine concluziile summitului, respectiv deciziile.
Nu e ciudat ca nişte decizii cu consecinţe foarte importante pentru cinci sute de milioane de europeni să fie luate cu uşile închise?
"Hm, mi se pare că deciziile sunt cât se poate de publice şi de accesibile. Un jurnalist bun îşi croieşte singur drumul. E drept că, la sfârşitul summitului, Mark Rutte încearcă să vândă versiunea olandeză, iar François Hollande pe cea franceză, dar nimic nu ne împiedică să comparăm versiunile între ele şi s-o alegem pe cea mai justă".
Ni se transmite imaginea că fiecare summit e un succes şi că fiecare lider e câştigătorul. Realitatea e însă alta.
"Dar asta se întâmplă şi pe plan naţional. La Londra, pe vremea ultimului guvern laburist, premierul Tony Blair şi ministrul Finanţelor, Gordon Brown, păreau să participe la şedinţe complet diferite. Fireşte că toţi cei douăzeci şi opt de lideri europeni vor să arate cât de importanţi sunt. Dar [[autorităţilor de la Bruxelles nu li se poate reproşa lipsa de transparenţă. Câte interese, atâtea fisuri prin care se scurge informaţia]]".
"Când am venit la Bruxelles, la sfârşitul anilor ’70, un coleg mi-a spus: 'Dacă pe o notă diplomatică scrie ‘confidenţial’, e o prostie. Dacă scrie ‘foarte confidenţial’, e clar că ştie toată lumea ce conţine'. Ceea ce îţi trebuie sunt documentele fără menţiuni. Pentru a ajunge la ele, ai nevoie de surse fiabile şi de timp. Ăsta e avantajul meu: eu am la dispoziţie trei, patru săptămâni pentru o poveste, în timp ce un jurnalist nu are decât trei, patru ore".
Cu toate acestea, un asemenea summit UE are ceva aproape medieval: raportorul dă fuga afară, le transmite ceva consilierilor de vârf, care-i informează pe diplomaţi, care vorbesc cu purtătorul de cuvânt, care, în sfârşit, încearcă să-i vândă povestea jurnalistului.
"Raportorii sunt ai naibii de buni – profesionişti adevăraţi. Ei transmit practic cuvânt cu cuvânt dezbaterile dintre lideri, inclusiv glumele lor. Nu văd nimic medieval aici".
Încă o dată: de ce summiturile UE nu sunt publice?
"Caracterul închis ţine de regie: e menit să-i facă pe lideri să înţeleagă limpede că ei şi numai ei sunt răspunzători de deciziile luate. Nu e loc de 'mami, ajută-mă!'”.
În mod cu totul excepţional, au voie să cheme înăuntru, pentru un minut sau două, un consilier. Încă se vorbeşte cu indignare despre cum prim-ministrul britanic John Major – care nu era un monument de încredere în sine – şi-a ascuns odată consilierul sub masă, un om mic – mic de statură, cel puţin.Ceilalţi lideri s-au înfuriat când au aflat.
"În plus, e nevoie de confindenţialitate pentru a lua decizii. Nu poţi conduce o ţară – darămite Uniunea Europeană – făcând totul public. Nu merge să aduci camere de luat vederi: politicienii trebuie să negocieze în linişte. Un summit UE nu e o şedinţă a parlamentului: aici se întruneşte guvernul Europei".
E o diferenţă mare între conferinţele de presă acordate de prim-miniştri după un summit şi reconstituirile pe care le faceţi dumneavoastră?
"Fără doar şi poate. Dacă-i ascuţi pe David Cameron, pe François Hollande sau pe predecesorul lui, Nicolas Sarkozy, ţi se pare că fiecare dintre ei e cel mai important om din sală şi că toţi ceilalţi dansează după cum le spun ei. Asta e imaginea pe care le place s-o transmită acasă. E incredibil cum se umflă în pene indivizii ăştia, urmaţi şi crezuţi pe cuvânt de nişte jurnalişti pe care-i selectează cu grijă chiar ei şi cărora le dau voie să stea în primul rând şi să pună o întrebare".
"Un cunoscut ziarist francez a scris odată că Nicolas Sarkozy a salvat moneda euro şi că Angela Merkel a făcut tot ce-a pus-o el să facă. Dacă crezi aşa ceva, crezi orice. Conferinţele de presă ale Angelei Merkel sunt mai utile. Merkel e mult mai inteligentă decât toţi bărbaţii de la masă şi îşi cunoaşte mult mai bine dosarele. Nu e nevoie să strige în gura mare că a câştigat. Ea chiar a câştigat".
