Alegeți o limbă
Era iarna anului 1999. Fosta Iugoslavie se despărţise în confuzie. Drăguţul oraş de pe Dunăre Novi Sad fusese bombardat de către aliaţi, podurile zăceau în râu rupte în bucăţi. Oraşenii priveau consternaţi de pe malurile înzăpezite. Consternaţi de război, de distrugerea lumii lor, de lucrurile de neimaginat pe care le pricinuiseră. I-am făcut o vizită bătrânului Alexander Tišma, unul dintre cei mai mari scriitori din Iugoslavia. El locuia chiar lângă Novi Sad, dar a murit între timp.
Când l-am întrebat cum se simte în această ţară pierdută, mi-a spus povestea câinelui lui, Jackie. Într-o zi de iarnă, animalul a fugit de-a lungul Dunării, şi a aterizat, cumva, pe un bloc de gheaţă. Copiii au venit să-l cheme: "Dl. Tišma, câinele dumitale se îneacă!". El s-a precipitat spre scena faptelor, a strigat câinele de mai multe ori pe nume, dar acesta nu se mişca de unde era, de parcă îngheţase. Animalul era în stare de şoc. În cele din urmă, unul dintre copii a reuşit să-l prindă de ceafă. "Aşa suntem noi acum", spune Tišma. "Suntem îngheţaţi în mijlocul râului, nu ştim ce să facem, şi în aşteptare ne lăsăm duşi de curent".
Trăim vremuri istorice. Ne însănătoşim încet în urma unei crize economice deosebit de urâte şi mai ales periculoase. Lumea arabă este zguduită de mişcări populare care vor ocupa poate într-o bună zi în istorie un loc similar cu revoluţiile europene din 1848 şi 1989. Indiferent de cum se vor termina aceste schimbări democratice, ele sunt cea mai mare provocare pe care politica externă europeană a cunoscut-o de la căderea Zidului încoace. Între timp, criza euro continuă să mocnească în fundal ca un foc de turbă.
Liderii şi instituţiile Europei nu pot funcţiona, mai ales în acest moment, fără un sprijin solid, exprimat sau nu, al alegătorilor. Cu toate acestea, în multe ţări, ca urmare a crizei, proiectul european este dimpotrivă din ce în mai atacat. Şi aceste atacuri îşi ating ţinta, tocmai pentru că democraţia europeană este atât de slabă.
Există o problemă europeană chiar mai importantă decât cea a monedei euro, şi anume cea a deficitului democratic european. Acesta este chiar sub nasul nostru, dar continuă să crească, şi acest lucru poate însemna sfârşitul tuturor viselor noastre.
Cu toate acestea, nu cred sincer că publicul s-a întors împotriva proiectului european în general. În schimb, mulţi oameni au probleme uriaşe din cauza drumului luat de acest proiect. Tot ce doresc aceştia este ca politica, deci şi cea europeană, să se reorganizeze în jurul realităţilor vieţii cotidiene. Ei doresc să aibă din nou un minim de putere de decizie asupra lumii lor.
Europa, un uriaş erbivor din preistorie
Consiliul European pentru Relaţii Externe a comparat uneori Europa de astăzi cu uriaşii erbivori din preistorie: uriaşi, dar lipsiţi de agresivitate. Să nu ne facem vreo iluzie: Europa este într-adevăr, atunci când vine vorba de ambiţii la nivel mondial, un animal leneş care nu se va grăbi niciodată şi nu va juca niciodată un rol important pe scena mondială dacă nu i se dă din când în când din afară o palmă în josul spinării sau o înghiontire de pinten. În acelaşi timp, ordinea mondială actuală nu mai este atât de stabilă şi de liniştită încât Europa să-şi poată permită doar să existe.
Europa trebuie să devină puternică. Şi mai ales în propriul său interes. O lume nouă este pe cale să se creeze, care include China, Statele Unite ale Americii, Japonia, India, şi poate Brazilia. Dacă UE nu este recunoscută ca fiind pe deplin un actor pe scena mondială, ea va deveni o pradă pentru celelalte puteri. În loc de a fi un far de speranţă, un exemplu de ordine internaţională, ea va deveni un gol, o scenă de izbucniri de violenţă între state şi mai ales între non-state.
Lenevia, cel mai mare duşman
Ceea ce înseamnă că trebuie să politizăm Europa. Cu adevărat. Iar partidele de protest fac parte din această politică. Noi trebuie să o smulgem din mâinile instituţiilor, trebuie să o iubim şi să o urâm, trebuie să ne investim pe deplin. Dacă vrem să salvăm ideea europeană, nu este vorba doar de unitate financiară sau instituţională. Iar acest lucru necesită o adâncă deşteptare politică şi culturală. Trebuie să fie creată, la nivel european, o nouă unitate publică, aşa cum s-a întâmplat, la nivel naţional, în multe ţări în secolul al XlX-lea. Aici se află cea mai mare întârziere a UE, aici ar trebui să fie prioritatea, întrucât nimic nu este posibil fără această unitate publică.
Şi de asemenea, este mult mai important acum decât înainte, de a ţine aceste discuţii europene în arenele naţionale. Acolo se simt cel mai bine alegătorii. Şi va fi întotdeauna posibil după aceea de a prelungi liniile spre arena politică europeană. Democratizarea la nivel european, în ciuda tuturor bunelor intenţii, nu a reuşit să facă acest lucru până acum. Mai rău, ea a creat un decalaj din ce în ce mai mare între politica naţională şi politica europeană. Iar vina este imputabilă politicienilor naţionali, care în ultimii ani au trecut prea uşor în numele lor succese europene şi au aruncat problemele nevralgice naţionale pe spinarea Europei. Dar este şi vina noastră, a alegătorilor.
Mai avem un mic răgaz în Occident, poate vreo douăzeci de ani, pentru a ne adapta instituţiile secolului XXI. Avem din nou posibilitatea unei deşteptări europene, şansa de a aprofunda Uniunea Europeană şi de a o democratiza, de a ne îmbogăţi calitatea vieţii, de a da un nou avânt proiectului european. Mai avem încă ceva timp pentru a ne revizui tiparele vechi de gândire. Lenea este acum cel mai mare duşman al nostru. Nimic nu mai vine de la sine, trebuie să ieşim de pe blocul de gheaţă. Am reuşit atâtea lucruri până acum. Şi avem atâtea lucruri de pierdut.
Extrase din eseul "The State of the European Union", rostit în 5 mai în faţa Parlamentului flamand.
