Alegeți o limbă
Fetele solare trec, blonde, scurt îmbrăcate, dar elegante. Băieţii tineri îşi ascut armele de seducţie. Cei mai vârstnici îşi plimbă eleganţa atemporală. Burghezii care umplu restaurante, baruri şi hoteluri nu sunt nici ei mai prejos. Turiştii fâlfâie şi perindă cu miile în aceste locuri de căpătâi ale unei culturi de trei ori milenare: de la Vatican la forumurile imperiale, de la Panteon la Piazza di Spagna trecând prin Piazza Navona, care fuse odinioară stadionul lui Domiţian.
Cât de îndepărtată este această Italie de cea pe care o descoperisem, pentru prima oară, în 1950! Aveam 22 de ani, Al Doilea Război Mondial se încheiase doar cu cinci ani înainte, iar Benito Mussolini, dictator şi Duce, sfârşise executat de rezistenţi şi atârnat cu capul în jos în Piazzale Loreto în Milano, alături de amanta lui, Claretta Petacci, căreia vreo femeie pioasă îi legase fusta mai sus de coapse. Copiii alergau desculţi şi cerşeau vreun bănuţ de la turişti. Cerşetorii şedeau, poziţionaţi în locuri cheie ale oraşului, în gări sau la ieşirile din restaurante. Oamenii se duceau la muzeu pentru că avea încălzire – iar hotelurile nu. Nimeni nu lua trenul în clasa întâi sau a doua.
În a treia în schimb se îngrămădeau călătorii, cu geamantanele legate cu sfoară, îmbrăcaţi nu ca muncitori, ci aşa cum în definitiv erau: reprezentanţi ai unei clase de mijloc sărăntoace. Muncitorii, la rândul lor, îngroşau obştea Partidului Comunist Italian şi cântau “Cine nu munceşte nu mănâncă. Trăiască comunismul şi libertatea”. Între timp, burghezia liberală se punea sub protecţia americanilor. Papa Pius al XII-lea, Eugenio Pacelli, izbăvea bănuielile din cârca lui, de colaborare cu naziştii, cu multe fluturări din mâini anticomuniste şi cu de-alde Gloria cântate pentru “Anul Jubiliar” (1950). În oraşele italiene se curceau primari comunişti şi antreprenori capitalişti, cei din urmă adeseori consideraţi pe vremea aceea adevărate stele ale dezvoltării economice.
Politica italiană, ca un rit de trecere
De atunci, o burghezie bogată şi puternică, o clasă de muncitori îmbătrânită sau zvânturată de noile meserii în care sindicatele sunt în declin, şi un tineret îngrijorat şi contestatar, au convieţuit cu guverne de centru-stânga şi de centru-dreapta în realitate puţin legate de vreo ideologie. Ca şi cum politica italiană nu ar fi decât un rit de trecere spre realitatea economică profundă a ţării.
În cine s-au recunoscut italienii? Nici cele mai bune elemente ale stângii nu au fost capabile să creeze alianţe politice durabile, nici măcar prin făurirea şi re-făurirea acestora sub diverse nume. Dreapta în schimb şi-a găsit un personaj rustic, bufon şi calculator, pe care legile puterii îl protejează împotriva proceselor, care îl vor prinde din urmă atunci când nu va mai fi la această putere, într-o bună zi. Oare se apropie această zi, ultima, a lui Silvio Berlusconi? În orice caz ceva scârţâie în interiorul guvernului italian, aşa cum a arătat ministrul Economiei Giulio Tremonti în absenţa lui Silvio Berlusconi, evaporat în mijlocul unei crize pe care preşedintele republicii, socialistul Giorgio Napolitano, a gestionat-o cu tocmai ce nu are Berlusconi: geniu politic. Cel mai interesant în această afacere este că Tremonti, ministrul Economiei, Draghi, viitorul preşedinte al Băncii Centrale Europene, Napolitano, preşedintele Republicii Italiene şi, implicit, o mare parte din stânga post-comunistă şi dreapta post-Berlusconi, toţi au grăit cu o singură voce pentru a avertiza împotriva unei crize naţionale – o criză pentru care Tremonti, precum şi Draghi, îndrăznesc să dea vina pe o criză europeană a cărei Italia ar fi, prin definiţie, victima şi nu cauza.
Europa, frumoasa adormită
Nu, nu, criza vine din Europa: acesta este, de asemenea, argumentul central al fostului ministru de Finanţe şi fost prim ministru britanic Gordon Brown într-un articol care se bucură de o largă difuzare internaţională. “De ce Europa a adormit?”, se întreabă şi ne întreabă Gordon Brown. Lipsa de capitaluri, şomajul, creşterea prea slabă: totul prevestea o criză. A Europei, nu doar a ţărilor luate aparte, Irlanda, Portugalia, Grecia şi chiar Italia şi Spania. O criză pan-europeană: dacă refuzăm să înţelegem aşa ceva, leacurile vor fi – sunt – ineficiente. Problema, insistă Brown, este europeană şi are mai multe întruchipări. Sectorul bancar european nu şi-a dat seama că nu reprezintă numai sectorul bancar european, darămite un sector bancar naţional, ci că face parte dintr-un sistem mondial. Problemele nu se vor rezolva prin deblocarea de fonduri, susţine britanicul, deoarece este vorba despre probleme de solvabilitate şi de insolvabilitate, şi nu de lichidităţi.
Aceste probleme nu vor fi rezolvate în mod izolat. Brown propovăduieşte o strategie “pan-europeană” care, înlocuieşte “reacţiile de panică” printr-o politică de reconstrucţie pe termen lung. În caz contrar, Europa va intra într-o epocă de nemulţumire socială, de fobie a imigranţilor şi de “mişcări politice secesioniste”. Şi Gordon Brown propune ca problemele comune să fie abordate ca atare, nu ca probleme “locale” care nu ar privi restul Europei. Îmi amintesc Europa în ruine din 1950. Situaţia actuală nu are niciun motiv să se scufunde din nou în deznădejdea postbelică. Este cert însă că Europa trebuie să se adapteze la o lume nouă în care economiile emergente se înmulţesc, în Asia şi America Latină astăzi, poate mâine în Africa. Ea nu se va întoarce la gloria de odinioară, dar nici în mizeria din trecut. Europa trebuie să se adapteze la o lume pluralistă, emergentă şi care nu va mai fi niciodată eurocentrică.
