Alegeți o limbă
Unele lucruri nu se schimbă niciodată, orice s-ar spune. Ursu-şi schimbă blana, am putea spune ca-n poveşti, dar moravul ba. La fel şi cu Rusia. Cu Dmitri Medvedev preşedinte şi Vladimir Putin prim-ministru (2008-2012), s-ar fi crezut că se vor dezgheţa relaţiile conflictuale între Rusia şi restul lumii. Şi, de fapt, toată lumea a crezut astfel. Cuvântul dezgheţare era atunci pe buzele tuturor.
Cu toate acestea, iată-ne din nou în faţa ursului retras în a sa vizuină, un urs rus căruia literalmente nu-i pasă de restul lumii, care face numai ce vrea, care tratează Uniunea Europeană de "fetiţă" naivă, pe scurt care se exprimă în gest şi acte, într-un teatru de război în care Ceilalţi mânuiesc doar cuvinte. Este ceea ce se întâmplă în estul Ucrainei. În timp ce un convoi umanitar (adevărat cal troian) rusesc îşi croieşte forţat drum pe teritoriul unei ţări vecine, în timp ce Kiev încearcă cum poate să-şi apere teritoriul deja fragmentat (secesiunea Crimeei), liderii occidentali s-au întrunit (pentru a câta oară ?) la Berlin, în 18 august, pentru A VORBI.
Pentru toţi analiştii pare evident că situaţia este, în mod caricatural şi chiar grotesc, similară cu cea din august 2008. S-ar zice chiar că vara prieşte ruşilor, sau că Putin se simte mai tihnit în timpul sacrosanctelor vacanţe estivale ale europenilor. Şi ale restului lumii. În august 2008, episodul Georgia şi secesiunile Oseţiei de Sud şi ale Abhaziei s-au desfăşurat conform aceluiaşi tipar: mici încăierări, convoi umanitar, orinţa de a apăra micul personal umanitar, etc, şi apoi, dintr-o dată, fragmentarea Georgiei.
Mă rog, să trecem, dar totuşi o întrebare, simplă, dar legitimă: de ce de fiecare dată când există o fragmentare a teritoriului suveran (pentru a nu spune ocupaţie sau furt, precum ocupaţia unei jumătăţi a insulei Cipru), liderii occidentali discută vorbesc vorbesc dar în cele din urmă ocupantul îşi păstrează prada pentru eternitate ? Ce se aşteaptă în astfel de cazuri ? Ca liderii ocupanţi să moară, ca problema să se rezolve singură ? Bun asta este, totul este doar praf în vânt, dar o altă întrebare: de ce este nevoie ca să se înţeleagă odată pentru totdeauna că ruşii (cu excepţia regretaţilor Dostoievski, sau Tolstoi, sau Gogol...) nu cunosc arta cuvintelor şi că singurul zgomot pe care îl respectă, evident, este cel al armelor ? Sau cel puţin cel al unei diplomaţii mai muşchiuloase (citiţi nota de blog publicată în 2009 pe site-ul Presseurop.eu).
De la apariţia imperiului rus ca putere continentală, pe vremea lui Petru cel Mare, Europa se întreabă: cum să trăieşti cu acest mare şi formidabil vecin, adeseori îngrijorat de pierderea hegemoniei sale, avar cu gesturile blânde şi atins periodic de accese de febră belicoasă?
Ne puneam această întrebare în 2009, la un an după războiul din Georgia. Întrebarea rămâne valabilă. Europa tot nu are niciun răspuns, Europa îşi plăteşte încă liniştea cu neliniştea la graniţa ei estică, lenevind pe craca ei atâta timp cât războiul nu a ajuns la porţile Parisului. Europa tresaltă ori de câte ori Moscova mai împinge un pion pe această uriaşă tablă de şah ce este Estul, şi aruncă cu vorbe de la Paris, de la Londra, de la Berlin, toate începând cu "noi cerem lui Vladimir Putin...", dar în afară de faptul că acestea fac uneori primele pagini ale ziarelor, nu impresionează pe nimeni.
Vremea vorbelor a trecut, şi încă de mult timp, este păcat că, de când cu Georgia, UE tot nu a găsit măcar mijloace economice pentru a contracara Moscova, în lipsa unei adevărate învoieli pentru ca cea din urmă să dea drumul la zona ei neutră (fostele ţări sovietice). Pur şi simplu fiindcă UE nu este suficient de puternică pentru a conta. Nici în energie, nici în apărare, nici în sectorul financiar sau bancar. În nimic. Prea ocupată să-şi gereze propriile egoisme naţionale şi războaiele nesfârşite pentru "deficitul sub 3% din PIB-ul naţional", nucleul puternic al UE (zona euro) va fi ratat încă o ocazie de a calma jocul ruşilor.
Să admitem că Rusia continuă să rămână "o ghicitoare învăluită în mister, plasată în interiorul unei enigme" (Winston Churchill), că UE nu şi-a găsit încă vrăjitorul în stare să aducă răspunsuri, că Kiev va face ceea ce va putea şi că noi vom aştepta liniştiţi ca Putin să-şi termine valsul cu lumea, pe la ai săi 100 de anişori. Să ne rugăm, de asemenea, ca viitorul preşedinte rus să fie mai puţin beligerant şi mai mult european. Şi în sfârşit, dacă nu suntem în stare să "ridicăm uneori tonul" cu Moscova, cum scriam în 2009, cel puţin "atunci când este necesar", fiindcă astfel vom primi "mai mult respect", dacă UE "nu are mijloacele de a se angaja într-o partidă de poker cu alte mari puteri", singura noastră speranţă constă în Dumnezeu (aşa cum autorităţile ruse au chemat preoţi ortodocşi să binecuvânteze convoiul cu pricina). Doar dacă şi inima Lui bate pentru Mama Rusia.
Foto: Radio-Canada.
