"Contemplați-mi opera, oh Puternicilor, și disperați!". Un vers din "Ozymandias", poem de Percy Bysshe Shelley (1792-1822).

Impunătoarea moștenire a Doamnei de Fier

De la reprimarea sindicatelor britanice până la înfrângerea militară a Argentinei în Insulele Falkland, cei 11 ani de guvernare ai lui Margaret Thatcher au declanşat schimbări seismice în peisajul economic şi politic al ţării. Moştenirea ei, resimţită pe termen lung, continuă să fie dezbătută.

Publicat pe 9 aprilie 2013 la 15:51
"Contemplați-mi opera, oh Puternicilor, și disperați!". Un vers din "Ozymandias", poem de Percy Bysshe Shelley (1792-1822).

Au trecut mai mult de două decenii de când Margaret Thatcher, cu ochii înlăcrimaţi, a părăsit pentru ultima dată reşedinţa din 10 Downing Street în calitate de prim-ministru. Unii au fost trişti, alţii s-au bucurat, dar nimeni nu a scăpat din vedere semnificaţia acelui moment. Se lăsase cortina peste o guvernare care a definit şi în acelaşi timp a transformat această ţară – la bine şi la rău. În amurgul anilor săi la periferia politicii britanice ea nu a făcut nimic pentru a schimba acest lucru.
Anii 1970 parcă aparţin unei alte epoci; nu numai Marea Britanie, ci lumea întreagă s-a schimbat. Dar înflăcărarea pe care a stârnit-o în ziua în care şi-a luat în primire mandatul este la fel de vie acum ca şi atunci. Disensiunile care încă mai sunt resimţite la ora actuală în Marea Britanie, datează din ziua în care şi-a părăsit biroul. A fost un epitaf rar, care nu a fost prefaţat cu sentimentul “fie că ne-a plăcut sau nu”.

Convingere de oţel

Poate că a înţeles că avea să devină un personaj care va crea disensiuni, din moment ce a citat celebra rugăciune a Sfântului Francisc, după prima ei victorie în alegeri, cerând ca “acolo unde există discordie, eu o să aduc armonie”. Dar încrederea nezdruncinată cu care a preluat mai întâi conducerea Partidului Conservator, şi mai apoi cea a ţării – şi care contrasta cu starea dezordonată şi depresivă a ambelor – a fost în acelaşi timp un semn al puterii ei, şi, în cele din urmă, al slăbiciunii ei fatale.
Fără încăpăţânarea de care a dat dovadă – fie în privinţa unei politici monetare sănătoase, bazată pe cursul pieţei, sau a “capitalismului popular” (care permite oricărui particular să cumpere acţiuni ale companiilor), sau a vânzării locuinţelor sociale [construite de către municipalităţi], sau, după 1988, în combaterea schimbărilor climatice – nu ar fi fost în măsură să realizeze tot ceea ce a făcut. Dar au fost vremuri când refuzul ei de a face orice compromis i-a făcut viaţa politică mai grea decât ar fi fost necesar şi, în cele din urmă, au condus la desconsiderarea ei.

Departe de contribuabilii ei

Războiul Malvinelor, văzut din perspectiva victoriei, a fost, probabil, momentul ei de glorie. Dar poate că acest război ar fi putut fi evitat, dacă ea nu ar fi refuzat orice tratative. Să nu fi existat oare nicio modalitate de a diminua puterea excesiv perturbatoare a sindicatelor, evitând traumatismele cauzate de greva minerilor? Şi am fi putut oare realiza, mai devreme, pacea cu Irlanda de Nord? Cei care o susţin ar spune Nu; refuzul ei de a ceda – după explozia bombei de la Brighton din 1984, să spunem – a fost necesar. Lăsând la o parte Irlanda de Nord, poate, detractorii ei ar afirma contrariul. Nici la ora actuală nu s-a ajuns la un compromis în privinţa acestor subiecte, şi o urmă adâncă de amărăciune persistă în sferele politice britanice.
În virtutea originilor ei foarte modeste – adesea batjocorită în calitate de fiică de băcan – şi a faptului de a fi o femeie într-o lume a bărbaţilor, lucru şi mai pronunţat atunci decât acum, ea nu a avut altă posibilitate decât să se lupte din greu şi să fie un outsider.
Ceea ce la început a fost considerat ca o calitate, totuşi, cu timpul s-a transformat într-un reproş, pe măsură ce a dat dovadă că a pierdut legătura cu structura de bază de unde şi-a tras forţa. Revolta “poll tax” [taxei pe cap de locuitor] – unul dintre puţinele cazuri în care doamna care nu îşi schimbă niciodată părerea a trebuit să renunţe la o idee – a arătat cât de mult s-a despris de contribuabilii ei, ale căror interese pretinsese înverşunat că le va apăra mai presus de toate.
Şi foarte multe dintre aceste politici cu care numele ei este asociat şi în ziua de azi îşi păstrează aspectele negative pentru care au fost combătute şi atunci. Vânzările locuinţelor aparţinând municipalităţilor au epuizat stocul de locuinţe sociale, generând o notă de plată pe care ţara încă o mai plăteşte. Capitalismul popular a produs noi acţionari, dar şi noi perdanţi, de asemenea, atunci când a lovit criza financiară. “Big Bang”-ul care a eliberat tranzacţiile financiare din The City [cartierul financiar al Londrei] de multe dintre constrângerile precedente, poate de asemenea fi considerat, retrospectiv, ca punctul de origine al exceselor la care s-a ajuns în anii 1990 şi 2000. Smulgerea colţilor sindicatelor – care, printre alte efecte benefice, a permis crearea unor noi întreprinderi, cum ar The Independent – poate fi argumentat că a contribuit de asemenea la problemele legate de salariile mici şi de productivitatea scăzută în economia actuală, în mare măsură dereglementată.

Niciun moştenitor politic

În străinătate, doamna Thatcher, după cum a fost numită de toţi, a fost văzută într-o lumină mult mai puţin ambiguă. În toată Europa Centrală şi de Est a ajuns să fie adorată pentru principiile sale înalte şi felul direct de a se exprima. Relaţiile ei cu Ronald Reagan şi Mihail Gorbaciov – în privinţa căruia şi-a asumat riscul de a-i acorda încrederea, destul de devreme, referitor la intenţiile lui reformiste – au contribuit la stabilirea bazelor pentru încheierea Războiului Rece. Dar au conferit Marii Britanii, de asemenea, un fel de influenţă la nivel mondial de care nu s-a mai bucurat, probabil, din vremea lui Churchill, şi pe care – cu toate ambiţiile lui Tony Blair – nu a mai regăsit-o de atunci. Euroscepticismul ei mers mână în mănă cu conservatorismul ei tipic englezesc. Cu toate acestea, comparativ cu soiul virulent care infectează politica britanică de astăzi, atitudinea ei pare, de o parte, mai serioasă, şi pe de alta, aproape benignă. Europa a fost, totuşi, cearta din partidul ei care i-a provocat căderea.
Timp de 11 de ani, doamna Thatcher a dominat Marea Britanie şi s-a impus ca o figură politică de neocolit pe scena mondială. Ea este cea care a stabilit standardul pentru modul în care trebuie să fie exercitată puterea primului ministru. Dar, ceea ce spune multe despre moştenirea pe plan naţional, deşi “thatcherismul” este o doctrină recunoscută, ea însăşi nu are niciun moştenitor filozofic sau politic. David Cameron a avut grijă de timpuriu să se distanţeze de declaraţia ei conform căreia “societatea nu există”.

Lecţii de guvernanţă

Şi, în timp ce Marea Britanie, pe care a încetat involuntar să o guverneze în 1991, este o ţară foarte diferită în 2013, multe dintre bătăliile pe care le-a purtat – fie pentru impozitare, sau dereglementare, sau relaţiile de muncă, sau pentru a proteja suveranitatea britanică în Europa – constituie din nou probleme astăzi. Această evidenţă poate fi un semn al spiritului ei vizionar, dar reflectă, de asemenea, constrângerile cu care este confruntat chiar şi cel mai neînfricat politician atunci când încearcă să efectueze modificări într-o democraţie.
Margaret Thatcher, în perioada ei de glorie, a oferit o lecţie despre ce înseamnă să fii femeie într-un post de conducere. Dar britanicii – ca de atâtea ori – s-au dovedit cu încăpăţânare, chiar în mod admirabil, reticenţi în a fi conduşi.

Are you a news organisation, a business, an association or a foundation? Check out our bespoke editorial and translation services.

Susţineţi jurnalismul european independent

Democraţia europeană are nevoie de publicaţii independente. Voxeurop are nevoie de dumneavoastră. Alăturaţi-vă comunităţii noastre!

Pe același subiect