Jertfa care ar putea schimba tot

6 martie este zi de doliu în memoria lui Plamen Goranov, un tânăr care şi-a dat foc în Varna pentru a cere demisia primarului oraşului. În toiul unei crize politice naţionale, acest gest trebuie să trezească conştiinţele, consideră un important editorialist politic.

Publicat pe 6 martie 2013 la 16:06

Plamen Goranov a murit pe 3 martie, la unsprezece zile după ce şi-a dat foc în faţa Primăriei din Varna [în estul ţării]. El vroia „demisia lui Kiro [Kiril Yordanov, primarul oraşului] şi a tuturor consilierilor municipali înainte de ora cinci seara, pe 20 februarie 2013”. Iată ce scria pe pancarta pe care o avea cu el în acea dimineaţă, potrivit spuselor Parchetului. O pancartă care a cunoscut, de altfel, o soartă stranie: după ce a dispărut în mod misterios de la locul faptelor, şi-a refăcut apariţia în posesia unuia dintre angajaţii primăriei. Dar să trecem asta cu vederea pentru moment.

Nimeni nu a văzut înregistrările camerelor de supraveghere care au filmat scena. Tot ce ştim este că Plamen, 36 de ani, nu mai este.

Nu are astăzi niciun sens de a polemiza dacă da sau nu destinul acestuia poate fi comparat cu cel al lui Jan Palach, acel tânăr care şi-a dat foc pe 16 ianuarie 1969 la Praga, şi apoi a devenit simbolul protestului împotriva ocupaţiei sovietice a Cehoslovaciei. Adevărul este simplu: pentru mulţi oameni, Plamen este deja Jan Palach al Bulgariei.

Putrezeala unei ţări

Studentul ceh lăsase o scrisoare explicându-şi gestul. Şi nu era singur, ci parte dintr-un grup: o lună mai târziu, un alt tânăr a comis acelaşi act în acelaşi loc, la Praga [Piaţa Wenceslas]. Plamen Goranov nu a lăsat nicio scrisoare: sau cel puţin până astăzi nu ştim nimic de existenţa vreunei scrisori. Jan Palach s-a stropit cu benzină şi şi-a dat foc sub privirile multor trecători. În Varna, nimeni nu ştie exact ce s-a întâmplat cu Plamen. Au fost martori? Nu ştim încă. Tot ce ştim este că au fost găsite lângă el două bidoane de lichid inflamabil, dintre care unul pe jumătate gol.

Însăşi această neputinţă de a şti mai multe ilustrează gradul de putrezeală al Bulgariei, o stare în care a ajuns cu binecuvântarea noastră. Fiindcă tot nu ştim dacă Plamen şi-a dat foc singur sau dacă cineva l-a „ajutat”, dacă vroia într-adevăr să facă asta sau vroia altceva… Adevăratele schimbări, cerute de miile de manifestanţi, ar putea începe cu această revendicare: să se facă lumină asupra morţii lui Plamen.

O luptă pentru statul de drept

Acesta era un om cu opinii, participa în mod regulat la manifestaţii şi critica în mod susţinut felul în care Kiril Yordanov gestiona oraşul. Am găsit un videoclip pe internet în care îl vedem înşfăcând un microfon în timpul unui miting pentru a scanda „Jos cu TIM!” [un puternic holding cu reputaţie proastă, acuzat de manifestanţi de a trage toate sforile în Varna]. Şi chiar dacă nu se ştie exact ce i s-a întâmplat lui Plamen, ştim exact împotriva a ce se lupta: gestionarea opacă şi în bătaie de joc a oraşului, prădarea resurselor publice, zdrobirea disidenţilor, dictatura unui pumn de aleşi îmbătaţi cu putere…

Se întâmplă în Varna ce se întâmplă în multe alte mari oraşe din Bulgaria. Varna doar a devenit de o vreme încoace simbolul acestei realităţi. Demisia primarului [anunţată pe 6 martie] nu mai are importanţă astăzi. Ceea ce contează este că oamenii continuă să ceară mai multă transparenţă şi un adevărat stat de drept. Locuitorii din Varna au înţeles acest lucru. Şi din acest motiv revolta lor este foarte diferită de cea din Sofia, unde manifestanţii flutură cerinţe exotice, şi uneori chiar contradictorii.

Statul de drept pentru care luptă locuitorii acestui oraş maritim înseamnă, printre multe altele, o anchetă aprofundată şi independentă în jurul morţii lui Plamen Goranov. Îi datorăm măcar atâta.

Opinie

Doliu pentru ce?

„Astăzi [6 martie] este o zi de doliu naţional decretat în memoria lui Plamen Goranov”, scrie jurnalista Ana Zarkova, în cotidianul Troud. Dar cine ţine acest doliu?, se întreabă aceasta:

Probabil că oamenii îndoliaţi plâng lucruri diferite, fiecare în felul lor. Miniştrii – posturile lor, şomerii – locurile lor de muncă. Săracii – că nu au bani să-şi plătească facturile de încălzire şi electricitate. Bogaţii – că pot fi ucişi sau răpiţi. Manifestanţii – că şi-au pierdut unitatea. Suntem divizaţi chiar şi în doliu. Iar eu îi plâng pe acei oameni politici care încearcă să se apropie astăzi de popor şi de durerea lui. Şi dacă ar începe prin a se pocăi?

Are you a news organisation, a business, an association or a foundation? Check out our bespoke editorial and translation services.

Susţineţi jurnalismul european independent

Democraţia europeană are nevoie de publicaţii independente. Voxeurop are nevoie de dumneavoastră. Alăturaţi-vă comunităţii noastre!

Pe același subiect