Alegeți o limbă
Ce păcat că Grecia nu va ridica un zid imens. Ar fi fost preferabilă o închidere de 206 de kilometri la frontiera sa cu Turcia. Preferabilă pentru greci, a căror ţărişoară, îndatorată şi dezorganizată, este astăzi depăşită de afluxul de emigranţi. Preferabil şi pentru refugiaţii care riscă să fie primiţi în Grecia în condiţii nedemne. Şi în sfârşit preferabil pentru noi, ceilalţi europeni, căci acest zid ne-ar fi obligat să privim în faţă propriile noastre ipocrizii.
În faţa criticilor venite din toate părţile, Atena a acceptat totuşi să nu facă decât o închidere relativ scurtă, de 12,5 kilometri lungime pe 3 metri înălţime. Aceasta ar trebui ridicată de-a lungul fluviului Evros, uşor de traversat şi pe unde a trecut majoritatea imigranţilor clandestini ajunşi în Grecia în 2010. Nu trebuie să fi mare învăţat ca să afirmi că cei care se ocupă de traficul de persoane nu vor întârzia să găsească alte rute pentru a ocoli această bucăţică de zid.
Câini, girofare şi somaţii prin megafoane împotriva clandestinilor
Astfel încât nimic nu se va schimba: poliţia greacă de frontieră va continua să respingă vizitatorii nepoftiţi cu ajutorul reflectoarelor, a girofarelor, a megafoanelor şi a somaţiilor. Există şi riscul, aşa cum subliniază organizaţia Pro Asyl, ca refugiaţii prinşi de panică să se apuce să alerge prin câmpurile de mine instalate în timpul anilor de tensiuni acute dintre Grecia şi Turcia.
Fără a-i mai număra pe cei 175 de agenţi de frontieră veniţi din alte ţări europene care au fost trimişi în ajutor cu tot cu câinii lor de pază, aparatele lor cu infraroşii şi cu elicoptere. Agenţia europeană pentru apărarea frontierelor externe, Frontex, şi-a prelungit deja misiunea până în luna martie.
Şi totuşi, potrivit estimărilor guvernului grec, aproximativ 200 de clandestini ar reuşi totuşi să treacă zilnic frontiera. 80% din imigranţii clandestini din Europa intră prin Grecia. Este vorba mai ales de irakieni, iranieni şi de afgani, dar şi de africani şi de cetăţeni din Orientul Mijlociu, care varsă mii şi mii de euro celor care se ocupă cu tranzitarea lor în Europa.
Majoritatea lor nu prevede să rămână în Grecia şi se dirijează spre ţările din Nord şi din Vest, mai bogate. Însă dreptul european este clar: în conformitate cu regulamentul Dublin II, ţara responsabilă cu tratarea cererilor de azil este cea prin care a intrat petiţionarul.
O criză umanitară nedemnă de UE
Astfel, autorităţile greceşti sunt obligate să cazeze din ce în ce mai mulţi refugiaţi în taberele deja aglomerate. Spaţiul lipseşte într-un asemenea hal încât refugiaţii nu au nici măcar loc să doarmă lungiţi. Veceurile nu sunt nici ele suficiente şi poliţiştii greci îi scot uneori pe câmp pe refugiaţi, pentru a-şi face nevoile.
Îngrijiri medicale, sfaturi legale, interpreţi, nimic din toate acestea nu există în taberele greceşti. Pentru Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru refugiaţi, este vorba despre "o adevărată criză umanitară, nedemnă de UE". Din 30 000 de cereri de azil autorităţile greceşti au acceptat doar 11 pentru tot anul 2010.
Situaţia este atât de dramatică încât tribunalele britanice, norvegiene şi olandeze au decis să nu mai trimită refugiaţii înapoi în Grecia. În Germania, Curtea constituţională a suspendat politica de conducere la frontieră. Din acest punct de vedere, magistraţii dau dovadă de mai multă decenţă şi inspiraţie decât politicienii.
Împreună, miniştrii german, francez şi britanic de Interne au reuşit să pună în poziţie de eşec toate tentativele de reformă a regulamentului Dublin II. Comisia Europeană nu a reuşit nici măcar să obţină acordul ca o altă ţară europeană să poată prelua ocazional această sarcină de la un partener care este depăşit de situaţie.
Trebuie să recunoaştem că regulamentul în vigoare prezintă o mulţime de avantaje pentru ţările bogate din centrul Europei. În Germania, numărul celor care cer azil a scăzut, pentru a nu mai reprezenta zi decât o zecime din cifra reţinută la începutul anilor 1990.
Europa ca fortăreaţă
Opinia publică nu se simte responsabilă de problema azilului. Cel care reuşeşte să treacă peste toate obstacolele pentru a ajunge până la noi va fi tratat relativ bine. Cei care eşuează departe de frontierele noastre, în schimb, nu ne interesează. Închidem ochii şi asupra sorţii refugiaţilor pe care autorităţile libiene, la cererea Italiei, le împiedică să traverseze Mediterana.
Poate că marele zid grecesc ne-ar fi zdruncinat puţin în suficienţa noastră. N-am mai fi putut ignora atât de uşor că antica regiune a Traciei este desfigurată de un stigmat atât de adânc şi de lung. Europa fortăreaţă? Ea se comportă astfel de demult.
