Alegeți o limbă
În paralel cu criza datoriilor, o migraţie pe cât de amplă pe atât de discretă contribuie la agravarea dificultăţilor celor mai fragilizate ţări din zona euro. Ceea ce economistul Federico Fubini numeşte "marea fugă a capitalurilor" spre Nord - Germania, Luxemburg, Olanda - este pe cale să sece creditul inter-european şi să complice finanţarea datoriei publice.
"Totul a început la debutul lui 2008, în ajunul prăbuşirii băncilor Bear Stearns şi lehman Brothers, în Statele Unite", scrie Fubini,în Corriere della Sera. Cele mai importante economii europene erau expuse pentru o valoare de câteva sute de miliarde de euro în celelalte ţări ale zonei euro. Marea frică de criză a provocat astfel o cursă spre repatrierea investiţiilor, din partea instituţiilor dar şi a persoanelor fizice:
Doar din Italia şi Spania au fost repatriate astfel 600 de miliarde de dolari, în decurs de trei ani, spre Germania şi Franţa. Diferenţa de dobânzi asupra datoriei publice a atins astfel nivele insuportabile între aceste ţări. Fiecare s-a întors acasă cu banii lui cu tot, ca şi cum nu ar mai avea încredere în partenerii săi de afaceri din zona euro. Şi aceasta, din două motive: în primul rând, autorităţile naţionale de control au canalizat intenţiile în aceste direcţii; iar în al doilea rând, băncile (şi întreprinderile) au decis că euro nu va mai exista în curând şi deci era cu mult mai sigur să-şi menţină activele şi datoriile în cadrul unei singure jurisdicţii naţionale [...]. În acelaşi timp, în anumite ţări fragile ale zonei euro, deponenţii s-au temut că băncile şi statul nu vor putea rezista şocului şi, în lipsă de încredere, au decis să-şi pună banii la adăpost.
Pentru a sparge acest cerc vicios, sugerează Fubini, "este necesar un acord politic la cel mai înalt nivel, aşa cum a fost cazul la Maastricht, în 1991, atunci când şefii de stat europeni s-au pus de acord pentru a lansa moneda unică şi au fixat criteriile de convergenţă pentru a adera".
