Neonaziştii – simptom al eşecului unificării?

Germania a fost zguduită de revelaţiile referitoare la un grup neonazist est-german care este reponsabil de moartea a nouă imigranţi în decursul ultimului deceniu. Der Freitag deplânge diviziunile Est-Vest care subliniază eşecul unificării germane.

Publicat pe 18 noiembrie 2011 la 17:05
Membrii unui grup de extrema-dreaptă: Beate Zschäpe, Uwe Böhnhardt, Uwe Mundlos.

Încă nu ştim multe despre cei trei extremişti de dreapta: Beate Z., Uwe M. şi Uwe B. Şi totuşi eu îmi imaginez lucrurile aşa: dacă aş fi fost de origine de la ţară şi nu de la oraş, s-ar fi prăbuşit nu doar tatăl meu, ci şi mama mea după căderea zidului, băieţii duri de la şcoala mea şi-ar fi legat cizmele cu şireturi albe, nu roşii, iar fraţii lor mai mari ar fi bătut străini în staţiile de autobuz în loc să locuiască în sectorul Connewitz din Leipzig şi să deschidă galerii. Poate aş fi ajuns şi eu pe acea cale greşită, care în cele mai multe cazuri începe inofensiv şi care poate totuşi să ducă la catastrofă. Acum au fost ucişi 10 oameni.

Chiar şi aşa, nu scap de sentimentul că doar un fir de păr subţire a despărţit cursul vieţii mele de cel al celor trei neonazişti violenţi. Ei au aproape acceaşi vârstă ca mine. Iar viaţa la mijlocul anilor 1990, în Germania de Est, era aşa, oarecum aspră, într-un fel cinică, fără puncte de sprijin. Ca şi cum letargia, lipsa de sens şi ipocrizia anilor 1980 în RDG, laolaltă cu decepţiile perioadei de după căderea zidului, ar fi găsit un loc în noi, adolescenţii.

După căderea zidului, deja ca elev trebuia să te decizi dacă eşti de stânga sau de dreapta. Mai mult sens nu exista. În conformitate cu asta te îmbrăcai ca atare, te duceai în baruri şi cluburi, participai la demonstraţii. Cunoşteai mulţi tineri care furaseră o maşină sau dăduseră foc unei case goale, care distribuiau droguri sau ascundeau o armă sub pat.

Povestea simplă a alunecării

Clemens Meyer, un scriitor din Leipzig, a descris cu precizie aceste vremuri în romanul său Als wir träumten (Când visam). El a fost lăudat pentru felul cum a reprezentat aşa-numita pătură inferioară a societăţii („Unterschicht„). În realitate mulţi dintre noi am aparţinut acestei Unterschicht, care avea puţin de-a face cu o pătură inferioară, ci mai degrabă cu un sentiment al alienării, al pierderii de sine, mai puternic decât cel al unui individ.

Cei mai inofensivi dintre noi s-au dus în centrul oraşului şi au furat de acolo haine sau biciclete. Acest lucru era evident pubertin. Dar acţiunea asta poate merge până la un punct în care pierzi orice măsură: în septembrie 1997, cei trei făptaşi care atunci încă mai locuiau în Jena au detonat prima bombă. În faţa teatrului local, poliţia a găsit o bombă artizanală umplută cu zece grame de trinitrotoluen (TNT).

Este ciudat că această poveste simplă a alunecării tineretului nu este spusă acum. Că nu se pune întrebarea în ce circumstanţe au putut aceşti tineri să se radicalizeze atât de mult, încât chiar denumirea de „Untergrund” (subteran) să li se pară legitimă. Aceste întrebări trimit însă spre o dezbatere despre Germania de Est, de care am devenit tot mai sătui de-a lungul anilor pentru că prea a eşuat de multe ori.

Germania de Est are propria ei istorie

În loc s-o purtăm deschis şi autocritic în ambele părţi ale ţării, au avut loc învinuiri reciproce, Estul a luptat împotriva Vestului şi invers, a fost vorba mai mult despre ideologii decât despre biografii, iar dezbaterea a rămas marcată de un fel de rasism legat de origini. Iar acum cu „celula din Zwickau„, lucrurile evidente devin tabu: nu ne mai întrebăm de ce nouă din cele zece victime au fost ucise pe teritoriul fostei RFG şi dacă asta este mai mult decât o simplă coincidenţă. În schimb, se discută despre eşecul organelor de securitate ale statului. Fără îndoială, acest fapt trebuie clarificat. Dar n-au eşuat şi profesorii, prietenii, politicienii şi instituţiile? Nu este la fel de legitim să întrebăm în ce loc şi în ce moment au fost pierduţi aceşti copii? Copii despre care ne place să spunem că aparţin acelei generaţii care a ieşit învingătoare, care a beneficiat de reunificare.

Dar cu denumirea „Facţiunea Armata Maro” a fost găsit un nume, un termen care pune capăt discuţiei înainte de a o începe. Acum neonaziştii est-germani apar drept copii ai unei mişcări vest-germane de care nu-i leagă nimic. Denumirea „Facţiunea Armata Maro” nu este o întâmplare. Ea arată din nou aceeaşi perspectivă: şi de data asta istoria bătrânei RFG este adusă în centrul dezbaterilor. Istoria „Facţiunii Armata Roşie” (RAF), care se prezintă mai nou sub o formă escaladată, nu are voie să se repete decât sub forma unei variante maro est-germane. Dar la baza faptelor violente ale grupării este oare cu adevărat un conflict între generaţii? Îi despart oare mai multe lucruri decât îi unesc pe părinţii vest-germani de după război şi pe cei est-germani de după căderea zidului?

La toate aceste întrebări n-o să primim însă răspunsuri dacă nu începem încet-încet să credem într-un curs al istoriei est-german propriu, care începe mai devreme de 1989 şi care include mai mult decât reunificarea. Vom primi răspunsuri dacă începem să spunem şi această poveste, creând astfel noi realităţi sociale şi politice. Atunci acesta ar fi opusul Untergrund-ului (subteranului).

Acest articol se înscrie în cadrul colaborării dintre Pressurop/Guardian şi Freitag.

Dezvăluiri

Serviciile secrete i-au ajutat pe criminali?

Dezvăluirile despre o serie de asasinate a unor imigranţi de către o celulă de extremă dreapta nu încetează să provoace vâlvă în ţară. Ancheta asupra unor eventuale eşecuri ale serviciilor de informaţii din ultimii 15 ani ocupă primele pagini ale ziarelor şi alimentează teoriile conspiraţiei: există oare o „reţea ascunsă” în Germania? Poliţia şi serviciile de informaţii i-au ajutat oare pe vinovaţi? Se confruntă oare ţara cu o afacere de stat?

La o săptămână de la deschiderea anchetei, de către procuratura federală, asupra grupului terorist ‘Nationalsozialistischer Untergrund’, există mai multe întrebări vagi decât răspunsuri sigure„, constată Süddeutsche Zeitung. Ziarul încearcă să clarifice unele detalii, precizând de exemplu că nu există nicio dovadă cum că un agent al informaţiilor interne (nume de cod „Kleiner Adolf„) ar fi fost prezent la locul câtorva asasinate, şi nici că statul ar fi ajutat ca celula să dispară în clandestinitate.

Guvernul doreşte de altfel să regrupeze cele 16 servicii de informaţii federale în 3 sau 4, pentru a evita suprapunerea de competenţe – în parte la originea ineficacităţii anchetei – şi se gândeşte la înfiinţarea unui fişier al neonaziştilor consideraţi periculoşi.

Are you a news organisation, a business, an association or a foundation? Check out our bespoke editorial and translation services.

Susţineţi jurnalismul european independent

Democraţia europeană are nevoie de publicaţii independente. Voxeurop are nevoie de dumneavoastră. Alăturaţi-vă comunităţii noastre!

Pe același subiect