Alegeți o limbă
Aşa-zisa criză euro durează deja de mai mulţi ani. Ea a devenit un fenomen durabil, în aşa măsură încât subiectul se lăfăie pe post de rubrică permanentă în mass-media occidentală. Alături de politica internă, economia, vremea sau sportul.
Criza face acum parte în mod trainic din conştiinţa colectivă. Desigur lucrurile pot fi privite dintr-o perspectivă pozitivă: iată, cetăţeni, o criză fără precedent în Istorie, iar moneda euro ţine piept cu dârzenie. Marii noştri politicieni ştiu să ia măsuri eficiente. Ei sunt salvatorii noştri! Ar trebui să răspundem cererilor lor insistente şi să le lăsăm mai multă putere. Mai multă Europă, adică mai mult Bruxelles, mai multă Comisie Europeană, mai mult Parlament European, şamd. Doar o Europă unită poate răspunde provocării crizei euro! Noi trebuie să ducem integrarea până la mal!
Toate acestea fac parte dintr-o mitologie modernă. Un basm modern menit să justifice din punct de vedere ideologic expansiunea incredibilă a puterii autorităţilor din Bruxelles, numite, şi a guvernelor statelor-naţiune. Un basm menit să legitimeze procesul continuu de centralizare a puterii.
Dar, vor obiecta unii, criza nu este deloc un basm. Ar putea fi oare?
Da, este. În forma sa cristalizată, criza euro este o pură ficţiune. În primul rând, o monedă nu poate fi în criză. Ea poate trece printr-o inflaţie ridicată, dar nu este cazul euro şi nici n-a fost vreodată. Ea poate trece prin unele fluctuaţii ale cursurilor de schimb pe pieţele internaţionale. Dar nu se poate atunci vorbi despre o criză. Ci este un fenomen normal.
Imposibil de a fi exclus cu forţa
În ceea ce priveşte inflaţia, nu există nicio criză. La fel, dacă luăm în considerare evoluţia cursului monedei euro. Acesta rămâne puternic de mai mulţi ani, surprinzător de puternic pentru profani. Dar nu este niciun mister aici: puterea comercială a Germaniei menţine un euro puternic. Putem vorbi de o criză? Absurd.
Niciun pericol de prăbuşire nu atârnă deasupra zonei euro. Şi nu a fost niciodată niciun pericol, nici măcar pentru o clipită. Trebuie să înţelegem cum funcţionează mecanismul zonei euro. Nimeni nu poate fi exclus din ea. Niciun stat membru nu poate fi expulzat împotriva voinţei sale. Chiar şi în ipoteza unei falsificări a datelor statistice sau a unei imposibilităţi de plată, şi chiar dacă cetăţenii ţării respective o împodobesc pe Angela Merkel cu mustaţa lui Hitler. (Dar staţi, este exact ceea ce s-a întâmplat în Grecia... Şi ţara nu a fost exclusă).
Orice stat membru este liber să părăsească zona euro. Dar până acum, niciunul n-a dorit aşa ceva. Fiindcă o ieşire din zona euro ar presupune logic şi o ieşire din UE. Ceea ce ar însemna ieşirea din zona de liberă circulaţie a persoanelor, mărfurilor şi capitalurilor, deci pierderea celor câteva avantaje adevărate şi neîndoielnice oferite de aderarea la UE.
Iată de ce nici măcar Grecia nu a vrut să părăsească zona euro. Şi nici Cipru.
Nimeni nu poate fi exclus din zona euro şi nimeni nu vrea să o părăsească. Şi cam aşa cu povestea. Nu-i de temut niciun risc de colaps. Euroscepticii în zadar se bucură iar eurooptimiştii degeaba se sperie. Moneda euro va mai fi prin preajmă încă mult timp de-aici încolo. Nu se poate prezice cât timp exact, dar uniunile monetare din secolul al XIX-lea au funcţionat timp de mai multe decenii. Ele nu au dispărut decât în războaie.
Lista câştigătorilor se scurtează
Moneda euro nu este în criză. În schimb mulţi dintre utilizatorii ei sunt. Economiile din Europa latină mai ales ar avea nevoie urgent de o monedă mai slabă ca să stimuleze competitivitatea produselor lor şi ca să devină destinaţii mai abordabile.
Statele membre nu pot, din principiu, devaloriza moneda. Spre deosebire de uniunile monetare din trecut, euro interzice această posibilitate. Făuritorii ideii unei monede comune europene au conceput-o astfel. Grupul lor era dominat de politicieni care considerau că devalorizarea monedei nu era un instrument al politicii economice ca oricare altul, ci un fel de concurenţă neloială - pe scurt, o năsărâmbă murdară făcută vecinilor cu monezi puternice.
În viziunea părinţilor monezii unice, concurenţa dintre statele membre trebuia să se desfăşoare prin muncă, productivitate, calitate şi inovare. Frumoasă idee. Dar iată că nu se gândiseră ce să facă cu învinşii.
Iar astăzi, majoritatea ţărilor din zona euro sunt pe cale să piardă partida. Germania, obişnuită să aibă o monedă puternică şi ale cărei bănci nu au creat niciun balon de credit, ajunge învingătoare. La fel cu Austria. Şi cu Luxemburg, centrul financiar al continentului. Situaţia Maltei, un alt centru financiar, este foarte corectă. Precum şi cea a Slovaciei, a cărei evaluare ar putea totuşi să fie prematură, fiindcă ţara a intrat doar recent în zona euro. Şi aici lista câştigătorilor se cam gâtuie. Pentru că nici măcar Finlanda nu se mai află în condiţii foarte optime.
