Alegeți o limbă
Mă tem că viitoarea "euroviziune", cea care se apropie cu paşi repezi, în seara zilei de 18 mai, va fi una mai săracă, mai tristă, mai deposedată de sclipiri decât oricare alta până acum. Fără nicio viziune, pe scurt.
Mă tem că va fi un spectacol sec, desuet, cu un aer de déjà vu şi cu foarte multe note false. Mă tem că va fi un concurs sărac în candidați, sărac în calitate, în prestanţă. Mă tem că de data aceasta comentariile analiştilor nu se vor învârti în jurul sistemului de vot (cine cu cine votează, care stat vecin va favoriza întocmai această vecinătate, și nu talentul...), ca de obicei, ci că vor observa, în sfârşit, că de fapt candidaţii trimişi nu sunt aleşi "pe bune", ci printr-un alt sistem misterios. Fără a vrea să acuz pe nimeni în special, nicio capitală, niciun concurent, nicio intenţie, sunt totuşi câteva aspecte extrem de supărătoare în selecţia din primăvara aceasta.
Să recapitulăm. Mai întâi absenţii: Luxemburg sărbătoreşte anul acesta "20 de ani de când nu mai participă la concurs", din motive de de drepturi de transmisie sau de participare; este şi motivul invocat de Portugalia, Bosnia-Herţegovina sau Slovacia; Turcia, marea bucurie a fiecărui spectacol muzical Eurovision, alături de Moldova sau de Ucraina, ţări care aspiră să la o integrare în Uniunea Europeană dar care de facto fac parte din ea doar pe durata acestui spectacol, s-a retras anul acesta pentru a protesta în primul rând pentru introducerea sistemului de juriu format din profesionişti, în 2009, dar şi pentru calificarea automată a 5 state membre (Germania, Spania, Franţa, Italia, Marea Britanie, plus ţara organizatoare); în fine, Polonia nu s-a mai prezentat de doi ani. Singura veste interesantă este participarea, din nou, a Armeniei.
Altfel, tabloul final va prezenta 39 de candidați. Un tablou heteroclit pentru acest Malmö, oraşul de baştină, între altele, al fotbalistului Zlatan Ibrahimovic (naţionala Suediei şi PSG), în care, încă o dată, alegerile sunt foarte ciudate. Pentru Marea Britanie, de exemplu, Bonnie Tyler, o artistă care nu mai are nevoie de nicio prezentare, dar care nu reprezintă nici pe departe Anglia contemporană. Cezar, în România, pentru România, este la fel de contestat pe cât de discutabil, ca alegere, în condiţiile în care, de exemplu, Renée Santana sau Casa Presei aveau melodii cu mult mai potrivite cu "stilul" acestui concurs. Franţa apare cu o aproape necunoscută. Despre concurentul maghiar şi al său foarte melodios "Kedvesem"(Draga mea) se şopteşte deja că ar fi nu o alegere ci o "poruncă" dată de mai foarte noul patriot la sânge prim ministru maghiar, Viktor Orban. In fine, ascultând, una câte una, piesele intrate în concursul adăpostit de un oraş care i-a mai fost gazdă în trecut (1992) - garanţia unui spectacol vizual excepţional - nu putem să nu fim şocaţi de faptul că niciun cântec nu iese din lot, aşa cum a fost cazul în alţi ani, şi chiar anul trecut, cu Loreen şi a sa "Euphoria"...
Greu de crezut în aceste condiţii că celebrul concurs muzical, dorit purtător de speranţă şi având în gene, o altă adevărată singură viziune a Uniunii Europene de astăzi, mai este ceea ce s-a dorit din el când a fost creat. În 1956, la prima sa ediţie, copia aproape conformă a festivalului de la San Remo se dorea o imagine fidelă a unui continent fără limite administrative, geopolitice...
La 57 de ani după, concursul seamănă cu două entităţi: un senator îmbătrânit înainte de vreme care şi-a pierdut orice gust muzical (sau speranţă de viaţă) şi cu însăşi Uniunea Europeană. Statele fondatoare, în mare, zona euro, cu statele permanent prezente, şi ţările nou-intrate, care vin şi pleacă după cum stau finanţele. Dar care nu câştigă aproape niciodată. "Drumul spre Malmö", parafrazând emisiunea de la TVR, devine la fel de lung ca cel spre integrarea europeană. Şi la fel de lipsit de viziune...
*Azi, acum, aş paria de exemplu, pe Rusia!
[Articol apărut iniţial în Qmagazine*](http://qmagazine.ro/actual/o-foarte-trunchiata-eurocopie/).
