Alegeți o limbă
Trebuie neapărat ca în urma crizei să reproiectăm echilibrul democraţiei europene? Întrebarea este pusă într-un moment în care ucenicii vrăjitori ai ingineriei instituţionale europene se înhamă din nou la plugul comunitar. Miza politică este pe atât de simplă cât crucială: fiindcă este acum vorba de a asigura o nouă disciplină bugetară, cine va fi "garantul" în ultimă instanţă?
Trebuie spus din start un lucru: guvernul german a făcut deja câţiva paşi înainte în această privinţă. Angela Merkel a spus-o deja din septembrie în faţa parlamentarilor creştin-democraţi, şi nu a încetat să o repete de atunci: politica bugetară a statelor va trebui să fie pusă sub controlul judecătorilor din Luxemburg, care vor sancţiona de acum înainte statele "deficiente" [compromisul găsit în 5 decembrie între Angela Merkel şi Nicolas Sarkozy respinge această soluţie]. Direcţia dată confirmă din nou precaritatea legitimităţii politice în Uniunea Europeană: credibilitatea monedei euro nu poate fi pusă în joc decât pe un teren apolitic.
Nicio politică a lui Bismarck
Nici vorbă de politică după învăţăturile lui Bismarck aici, cum a spus în mod cam stângace Arnaud Montebourg, ci de relansarea unuia dintre cele mai bine stabilite curente ale liberalismului, ordoliberalismul, născut în Germania interbelică şi popularizat postbelic sub numele de "economie socială de piaţă" de către influentul ministru creştin-democrat german al Economiei (1949-1963) şi cancelar federal (1963-1966) Ludwig Erhard.
Îi datorăm lui Michel Foucault identificarea originalităţii acestui curent de liberalism, în cursurile lui de la Collège de France, în ianuarie 1979 (Naşterea biopoliticii, editura Humanitas, 2007). Acest curent pune regulile de drept (constituţional) şi judecătorii pe postul de pârghii şi principali garanţi ai construcţiei unei ordini politice bazate pe respectul strict al libertăţilor economice şi a liberei concurenţe.
În faţa unei "politici" considerată incapabilă de a crea un mediu de aşteptări stabil pentru operatorii economici, numai regula constituţională (celebra "regulă de aur") permite protejarea de "incoerenţele temporale" ale guvernelor democratice. Acesta este etalonul după care trebuie măsurată această propunere germană care plasează sub controlul judecătorilor competenţa parlamentară de căpătâi reprezentată de puterea bugetară.
Un curent nu tocmai nou
Este adevărat că acest curent de idei nu este nou la Bruxelles. După mai multe decenii de sărbătorire a "metodei Monnet", propovăduind o tehnocraţie luminată însărcinată cu stimularea modernizării economice şi politice a continentului, am ajuns să uităm că Europa îşi are rădăcinile şi în acest credo ordoliberal juridico-economic care rămâne deosebit de vivace în Germania.
Astfel, este greu de înţeles acest pilon al construcţiei europene reprezentat de politica liberei concurenţe, fără a menţiona legăturile rămase mult timp strânse cu mediul german ordoliberal. Trebuie precizat că aceste idei care justifică o formă de "intervenţionism liberal", după vorbele unuia dintre principalii săi gânditori, Walter Röpke, permit planificarea unei "Europe puternice", şi consolidarea instituţiilor publice supranaţionale. Dar cu condiţia expresă ca acestea să rămână apolitice si independente, precum Banca Centrală Europeană (BCE) sau Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.
În concluzie, propunerea germană conţine mai mult decât o soluţie temporară la o situaţie de urgenţă. Ea face parte dintr-o doctrină autentică a federalismului european şi ar marca un pas înapoi pentru desfăşurarea lentă a unei logici democratice în inima unor instituţii supranaţionale născute sub zodia modernizării economice.
Ea ar sancţiona, cu alte cuvinte, eşecul final al tentativelor repetate de a construi o Constituţie politică şi începuturile unei Constituţii Economice Europene. Iar guvernul [francez] chiar duce atât de crunt lipsă de idei astfel încât tot ce găseşte de propus în locul Uniunii Europene să fie o modestă soluţie interguvernamentală?
