Oroarea este umană

Dincolo de delirele politice care l-au împins pe Anders Breivik la asasinarea a mai mult de 70 de persoane, în faţa noastră s-a ivit, în 22 iulie, răul în forma sa cea mai imbecilă, consideră scriitorul italian Claudio Magris.

Publicat pe 1 august 2011 la 14:19

Până când nu vor apărea dovezi clare – până acum puţin probabile – privind o conspiraţie teroristă, masacrul din Norvegia va fi considerat un fapt de cronică neagră, chiar dacă de o amploare mare. În lume există numeroase grupări teroriste controversate care sunt capabile de asemenea masacre, dar există şi crime care se nasc şi se dezvoltă în creierele unor indivizi, creând situaţii mai misterioase şi mai grave tocmai pentru că, aparent, sunt lipsite de motivaţii, cu excepţia unor delirante proiecte politice.

Aşa cum scria editorialistul Pierluigi Battista în ziarul Corriere della Sera, a căuta mereu un complot (în modul său raţional, deşi pervertit), a căuta o explicaţie politică şi sociologică, un plan colectiv concret este o modalitate inconştientă de a găsi asigurări, identificând o ordine abjectă; este un mod de a-ţi lăsa imaginaţia să analizeze traume enigmatice, terifiante, dar, involuntar, recompensante, la fel cum uneori este bine să trăieşti experienţa coşmarurilor, ororilor şi să înfrunţi frica. A face interpretări îţi oferă mereu un confort, asta dacă nu este de-a dreptul un sentiment de satisfacţie; în faţa atâtor delicte încă nerezolvate, opiniile despre motivaţiile mai mult sau mai puţin ascunse ale acestora par să fie mai importante (şi ocupă spaţii mai ample în ziare) decât anchetele, deşi acestea sunt poate unicul lucru care contează.

Infinita banalitate a răului

În fond, aşa cum afirmă un bine-cunoscut şi erodat slogan al tinerilor participanţi la mişcarea din 1968, "totul este politică". Niciun individ nu vine de pe Lună. Toată lumea este influenţată de lumea în care trăieşte, atât cel mai solitar mizantrop, cât şi cel mai sociabil individ; trăieşte în lume şi o absoarbe cel puţin parţial, primeşte în propriul ADN ceea ce pătrunde conştient sau inconştient în el din realitatea externă. Nu există nicio idee, sentiment, obicei, dorinţă sau comportament care să fie exclusiv ale noastre; este adevărat că, aşa cum spuneau filosofii scolastici, omul nu poate fi definit sau, cel puţin, are în el ceva inefabil, dar chiar şi acest mister din sufletul omului este influenţat de societate.

După acestea, rămâne o diferenţă clară între gestul individual al unei persoane şi un proiect colectiv al unei organizaţii, chiar pus în aplicare de un individ. Masacrul din Norvegia pare să fie asemănător cu crimele comise de asasini în serie precum Henry Landru sau Jack Spintecătorul – indivizi influenţaţi de vremurile în care trăiau – mai degrabă decât cu atentatul comis în 1974 de Italicus sau cu cel din 1969, în Piaţa Fontana din Milano. Ar fi incorect să atribuim acest masacru vreunei mişcări politice. Gestul atroce al norvegianului arată că răul continuă să se existe în mod latent, manifestându-se în momente neaşteptate; masacrul demonstrează coexistenţa noastră zilnică, la fiecare pas, cu răul, relevă riscul unor acţiuni terifiante. Acest masacru evidenţiază banalitatea absurdă a răului şi violenţei, care, în schimb, sunt prezentate de atâtea ori în forme seducătoare, expresii din care cine ştie ce se poate deduce în afară de adevăr; cuţitul lui Jack Spintecătorul pare să fi fascinat atât de mulţi oameni, la fel ca sabia unui înger diabolic, deşi nu la fel de multă atenţie s-a acordat suferinţelor femeilor ucise de el, unicele protagoniste ale acestei poveşti tragice în care el este o prezenţă groaznică. Este o ruşine inevitabilă să reţinem numele criminalului din Norvegia şi nu pe cele ale victimelor lui.

Newsletter în limba română

Fundamentalismul, nimic de-a face cu tradiţia

Acea apăsare mecanică şi repetată pe trăgaciul armei îl face pe acest individ să se asemene cu mecanismul unei monstruoase linii de producţie. Sigur că el este tot un om, iar omenirea nu dispare în urma crimelor lui, urmând să fie judecat conform legilor care sunt egale pentru toţi, chiar şi pentru cei mai cruzi asasini; un om care probabil a avut obsesiile lui, suferinţele şi temerile proprii. Se poate să existe respect şi trebuie să existe respect chiar şi pentru el – dincolo de încadrarea juridică a faptelor şi de sentinţă -, dar nu pentru că este un criminal, conform principiului banal despre rău, ci în pofida faptului că este un criminal. Delictul pe care l-a comis nu este doar lucrul cel mai oribil, dar şi cel mai prostesc, mai mecanic şi mai absurd din viaţa sa. Uciderea a peste 70 de persoane de către un aşa-numit "fundamentalist creştin" pare să golească de orice sens această etichetă. De multe ori se face o confuzie între fundamentalism şi integrism, în special religios, al unei credinţe sau alteia (în prezent, mai ales cea islamică), iar, la modul general, confuzia vizează şi o formă intolerantă a tradiţionalismului religios. Fundamentalismul nu prea are nicio legătură cu tradiţia religioasă, mai ales cu cea care păstrează cu orgoliu practicile şi dogmele unei credinţe. Fundamentalismul nu este un fenomen tradiţional, ci un fenomen tipic modern, caracteristic societăţii de masă şi globalizării, la fel cum, spre exemplu, fascismul este un fenomen totalitar modern, radical diferit de forme de autoritarism din trecut.

Acest masacru nu ar trebui totuşi să conducă la reflecţii în legătură cu situaţia din societăţile bogate şi liniştite precum cele norvegiene şi nici la stabilirea vreunor distincţii. Forme ale răului – politice, sociale, colective – pot proveni nu doar din societăţile autoritariste sau barbare, ci şi din cele deschise şi civice, considerate modele ale democraţiei, precum Olanda sau ţările scandinave în care sunt în ascensiune mişcări xenofobe agresive ce contrastează cu tradiţiile din ţările respective. Dacă xenofobia este mai puternică în Olanda decât în Spania, acest lucru ar putea fi rezultatul faptului că Spania, ca şi alte state, a păstrat mai profund sensul sacru al vieţii, reuşind să se distingă de multitudinea de valori care au ca axă două sau trei valori considerate ca absolute şi care nu mai pot fi negociate sau discutate – spre exemplu egalitatea tuturor cetăţenilor din punct de vedere sexual, etnic şi religios. Multe valori trebuie să fie opţionale, dar nu toate. Atunci când "totul este posibil", aşa cum scria Feodor Dostoievski, lumea devine oribilă. Dar nu aceasta este vina criminalului din Norvegia, care nu este nici fundamentalist, nici creştin; este suficient să îi atribuim cele aproape 70 de crime.

Tags

Are you a news organisation, a business, an association or a foundation? Check out our bespoke editorial and translation services.

Susţineţi jurnalismul european independent

Democraţia europeană are nevoie de publicaţii independente. Voxeurop are nevoie de dumneavoastră. Alăturaţi-vă comunităţii noastre!

Pe același subiect