Alegeți o limbă
Ce mai rămâne din Uniunea Europeană după criza monedei euro şi în plină criză libiană? Nu mare lucru în domeniul economic, şi aproape nimic în cel al politicii externe. Jean Monnet sublinia că Europa s-a construit datorită crizelor. Acest lucru a fost valabil în cazul răspunsului la explozia crizei datoriilor interne, la care Europa a sfârşit prin a reacţiona creând un nou Pact pentru euro.
Intervenţia în Libia, pe moment, nu a dus la niciun progres în materie de politică externă comună; dimpotrivă, ea demonstrează că organizarea prevăzută prin Tratatul de la Lisabona – un fel de ministru al afacerilor externe cu serviciul său diplomatic – nu funcţionează. Sau că nu foloseşte la nimic. Unii consideră că este vina lui Catherine Ashton, care a devenit noul ţap ispăşitor pentru toate relele.
De fapt, D-na Ashton a fost aleasă în mod special de către guvernele statelor membre: în mod special pentru a fi, în calitate de Înalt reprezentant pentru Afaceri Externe europene, o "non-entitate". Baroana britanică îşi îndeplineşte această misiune pe deplin.
Interesele naționale primează în politica externă
De ce nu funcţionează politica externă comună? Pentru că statele membre au interese geopolitice divergente – sau cel puţin aşa cred. Politicienii se folosesc de sfera internaţională ca de un instrument în serviciul imaginii lor personale. Şi pentru că, spre deosebire de ceea ce se întâmplă în sfera economică, nu există monedă unică, nici instituţii comune asociate pieţei interne şi aşa mai departe.
În domeniul economic, de asemenea, interesele naţionale pot fi divergente. Dar, pe moment, predomină convingerea că avantajele apartenenţei unei zone economice comune sunt superioare inconvenientelor. Nu este cazul şi în materie de politică externă.
Cazul Libiei este exemplar: Franţa, după ce a şovăit în privinţa Tunisiei, încearcă să-şi restabilească înfluenţa în zona mediteraneeană pornind pe baze noi; pentru Germania – a cărei zonă de influenţă politică este orientată spre Europa Centrală şi de Est, iar interesele comerciale sunt în India şi în China – este un război inutil şi costisitor.
Rezultatul este paradoxal: este prima criză internaţională în care două ţări europene sunt în prima linie şi, în acelaşi timp, politica externă de securitate europeană se destramă.
Bineînţeles că Parisul şi Londra nu văd lucrurile în acelaşi fel: ei consideră că acţionează "în numele" Europei, în calitate de ultime puteri încă active. Părerea celorlalte ţări ale UE este că Franţa şi Marea Britanie acţionează "în locul" Europei. Diferenţa este considerabilă.
Cine se află la cârmă
Acordul franco-britanic de cooperare militară din noiembrie trecut nu a făcut să progreseze Europa pe terenul Apărării. Şi, chiar dacă bugetele pentru Apărare ale celor două ţări reprezinţă aproape jumătate din cheltuielile militare europene, fiind şi sunt singurele care au arma nucleară şi sunt membre permanente în Consiliul de securitate al ONU, ele nu au nicio intenţie să-şi disperseze cooperarea bilaterală într-o "instituţie" europeană asupra căreia nu au controlul.
De altfel, Agenţia Europeană de Apărare, încredinţată de câteve zile unui director francez, tot nu şi-a luat avânt. În sfârşit, cazul Libiei pune în evidenţă limitele capacităţii militare existente: pentru a interveni, englezii şi francezii au avut nevoie de rachetele Tomahawk americane. Şi folosesc bazele italiene.
Dar, deşi Franţa şi Marea Britanie nu conduc nici apărarea Europei, nici politica sa externă, cele două ţări şi-au împărţit majoritatea posturilor cheie ale Serviciului european pentru acţiune externă (SEAE), care reflectă astfel direct cuplul care este la cârmă.
Şi atunci, pentru a pune în mişcare politica externă europeană, mai bine am urma sfatul lui Charles Grant, director al Centre for European Reform[Centrul pentru Reforma Europeană] de la Londra: să o încredinţăm Parisului şi Londrei, conform unui principiu de "descentralizare" a responsabilităţilor compatibil cu Tratatul de la Lisabona.
Când astfel de idei încep să circule, trebuie să ne îngrijorăm. Cazurile precedente – de la Suez la Ben Ali, trecând prin Algeria – sunt mărturii de care trebuie să ţinem seama.
Război în Libia
Creta, în prima linie a războiului
Punerea la dispoziţia avioanelor NATO a bazei din Souda, situată pe insula Creta, la aproximativ 400 de km de coastele africane, îngrijorează populaţia locală, relatează Le Figaro. Unii locuitori se tem de o eventuală "dezlănţuire a libienilor" împotriva lor, şi de impactul nefast asupra turismului. Alţii, precum acest director de hotel, susţin că "cel mai îngrijorător, în acest război, este sosirea refugiaţilor şi a imigranţilor clandestini". După cum explică cotidianul, pe insulă se află deja un număr mare de muncitori în agricultură sau construcţii care vin din Albania, Kurdistan sau Afganistan şi care şi-au pierdut postul în urma crizei economice care a lovit Grecia. "Conştiente de această problemă, autorităţile greceşti au făcut apel la Frontex", scrie în continuare Le Figaro. "Poliţia de frontieră şi-a întărit colaborarea şi a trimis un vapor cu 25 de poliţişti de frontieră români şi un avion portughez. ‘Sunt misiuni preventive care vor fi menţinute până pe 2 iunie’, declară sub anonimat unul din ofiţeri: ‘Zi şi noapte, patrulăm de-a lungul coastei cretane pentru a descuraja orice tentativă de a pătrunde în Europa prin această nouă breşă’, precizează acesta."
