Bruxelles, 24 ianuarie: Islam Karimov (în stânga) şi José Manuel Barroso.

Prietenul nostru din Taşkent

Atunci când are treabă cu dictatorii, Europa aplică două greutăţi, două măsuri: promptă în sancţionarea bielorusului Lukaşenko, ea este cu mult mai îngăduitoare cu uzbekul Karimov, ca şi altădată cu Ben Ali. Dar oare merită? se întreabă politologul Bruno De Cordier.

Publicat pe 24 ianuarie 2011 la 08:07
Bruxelles, 24 ianuarie: Islam Karimov (în stânga) şi José Manuel Barroso.

În acest 24 ianuarie, dictatorul uzbek Islam Karimov este aşteptat la Bruxelles, unde trebuie să participe la mai multe reuniuni cu Consiliul Uniunii Europene, preşedintele Comisiei Europene José Manuel Barroso şi la NATO. Este greu de imaginat un contrast mai important decât cel care există între onorurile desfăşurate la picioarele lui Karimov şi statutul de paria rezervat altor autocraţi (care nu sunt cu nimic mai "răi"), cum ar fi bielorusul Alexandr Lukaşenko.

Presa nu a acordat deloc atenţie acestui aspect, însă în martie 2007 Uzbekistanul a avut propria sa versiune de Mohamed Bouazizi, tânărul şomer tunisian care s-a imolat în decembrie trecut: Hadisha Aripova, mamă văduvă cu doi copii, avea un mic comerţ în piaţa oraşului Djizak. Ea s-a imolat de disperare, după ce poliţia i-a confiscat mărfurile. Asemeni lui Bouazizi, Aripova nu a supravieţuit. Avea 38 de ani. Dacă moartea atroce a acestei femei nu a generat proteste la scară largă ca în Tunisia, este pentru că, doar cu doi ani înainte, la Andijan, un alt oraş din Uzbekistan, sute de manifestanţi au fost ucişi de trupele de elită ale lui Karimov. Ceea ce a avut un anume efect descurajant. Agenţii care au interpelat-o pe Aripova au fost suspendaţi. Dar contextul social care a contribuit la acest incident este încă actual în Uzbekistan.

Islam Karimov a ajuns în 1989 în fruntea Partidului Comunist în timpul a ceea ce se numea atunci Uzbekistanul sovietic. De la independenţă, la sfârşitul lui 1991, el conduce unul din cele mai sinistre state poliţiste din Eurasia. Sectoarele cheie ale economiei, de la bumbac la gazul natural, până la pieţele locale, sunt în mâinile familiei preşedintelui, a celor din anturajul său şi a satrapilor locali, care se folosesc de organismele de stat şi de justiţie pentru a-şi întări monopolul. "Statul poliţist şi conducătorii erei sovietice sunt încă aici", îmi mărturisea într-o zi cineva din zonă. "Dar realizările sociale ale comunismului sovietic au dispărut". Majoritatea populaţiei trăieşte o realitate pe care nu o arată numeroşilor turişti care se holbează în faţa arhitecturii istorice din Samarkand, nici delegaţiilor bine încadrate ale diplomaţiilor străini.

Prezumţia de nevinovăţie pentru Karimov

După masacrul de la Andijan, UE a impus un embargo asupra armelor şi mai multor înalţi responsabili ai serviciilor de securitate li s-a interzis intrarea în Europa. Dar măsura aproape că nu a fost luată în serios. În prezent, se deplasează patronul ţării în persoană. Ţara sa e plină de petrol şi de gaz natural. Amploarea rezervelor face parte din această vitrină înşelătoare cu care se mândreşte regimul de ani de zile pentru a convinge lumea exterioară că aceasta din urmă are mai multă nevoie de Uzbekistan şi de regimul său decât invers. Dar Uzbekistan se numără printre principalii producători de bumbac din lume. Mai mult, ulterior regimul s-a făcut indispensabil în aşa-numitul război împotriva terorismului.

Newsletter în limba română

Asemeni lui Ben Ali în Tunisia, Karimov beneficiază discret de prezumţia de nevinovăţie deoarece îi ţine, cel puţin, pe "islamişti" la respect. Majoritatea prizonierilor politici din ţară este formată din islamişti veritabili, dar şi din presupuşi islamişti şi musulmani dizidenţi. Este şi însă la fel de adevărat că islamismul din Uzbekistan este o pură invenţie, după cum pretind mulţi. Însă grupurile islamiste armate care se manifestau din când în când de la sfârşitul anilor 1990 nu aveau practic nici un sprijin în sânul populaţiei. Numeroşi opozanţi vizaţi de "politica anti-teroristă" a lui Karimov sunt de fapt musulmani care s-au săturat de situaţia socială şi de abuzurile de putere, sau fideli care consideră că regimul este "prea prezent". Lecţia revoltei din Tunisia care s-ar putea aplica şi Uzbekistanului este că musulmanii pot avea uneori foarte bune motive de a fi exasperaţi şi frustraţi fără ca motivul lor să fie un complot islamist mondial.

Uzbekistanul este în acelaşi timp o verigă importantă a rutei de aprovizionare a trupelor NATO staţionate în Afganistanul vecin. Chiar dacă cooperarea cu regimul uzbek este departe de a fi uşoară, regimul de la Taşkent exploatează atât cât se poate importanţa sa strategică, cu atât mai mult cu cât convoaiele care tranzitează via Pakistan sunt din ce în ce mai mult ţinta talibanilor.

Jenă în sânul UE

Populaţia şi opinia publică din Uzbekistan şi Eurasia iau din ce în ce mai puţin în serios faptul că UE şi Occidentul în general ar putea avea o influenţă pozitivă asupra regimului lui Karimov datorită unei "cooperări constructive". Chiar dacă anumite medii din interiorul UE exprimă în cerc restrâns o anumită jenă faţă de venirea lui Karimov şi chiar dacă vor exista cu siguranţă anumite fricţiuni în legătură cu drepturile omului, fapt este că este primit. Iar regimul său nu se va jena să prezinte vizita sa ca un omagiu şi un semn de recunoştinţă. Unii speră că, la cei 73 de ani ai săi, Karimov va abandona puterea din proprie iniţiativă şi că în aşteptarea acestui eveniment întreţinem relaţii cât de bune cu putinţă cu Urzbekistanul.

Din acest punct de vedere încă am putea apăra atitudinea avută faţă de Karimov. Totul depinde însă de cum se va desfăşura tranziţia, care va ajunge până la urmă şi în Uzbekistan. Karimov poate să-şi mai ducă veacul încă mulţi ani şi între timp a devenit maestru în mistificarea oaspeţilor străini, ceea ce de altfel spune mai multe despre aceştia din urmă decât despre Karimov însuşi. Dar ar putea oare UE să aibă aceeaşi politică realistă dacă lucrurile nu se derulează până la urmă aşa cum speră ea?

Văzut din Uzbekistan

Conducătorii europeni sunt complici ai brutalităţii lui Karimov

"Reputaţia UE ca şi garant demn de încredere al drepturilor omului şi a libertăţii s-a cam pătat în ultimul timp. Faptul că José Manuel Barroso acceptă să îl întâlnească pe preşedintele uzbek [Islam Karimov], unul dintre cei mai brutali dictatori, nu este decât încă o altă dovadă în acest sens", scrie Galima Bukharbaeva, redactor-şef al site-ului uzbek independent de informaţie Uznews într-o cronică publicată în Süddeutsche Zeitung. "Puterea preşedintelui uzbek se bazează doar pe această incredibilă brutalitate împotriva propriului său popor, ea îi permite să rămână la conducere şi să fie partenerul occidentului. Dacă, în aceste condiţii, conducătorii UE continuă să lucreze cu Karimov, devin ei înşişi responsabili de crimele acestui regim", se indignează jurnalista, care locuieşte în exil la Berlin.

Tags

Are you a news organisation, a business, an association or a foundation? Check out our bespoke editorial and translation services.

Susţineţi jurnalismul european independent

Democraţia europeană are nevoie de publicaţii independente. Voxeurop are nevoie de dumneavoastră. Alăturaţi-vă comunităţii noastre!

Pe același subiect