Alegeți o limbă
Ibrahim, din Gambia, a vâslit până a estimat că a ajuns în apele teritoriale spaniole şi a sunat la paza de coastă, cerând să fie salvat. Paza l-a predat forţelor de pază marocane, şi acum se află în Tanger. Amadou, din Camerun, a încercat să escaladeze un gard de frontieră pentru a intra în enclava spaniolă Melilla. “Poliţiştii marocani ne-au bătut cu bastoanele”, a povestit el. A fost dus dincolo de graniţa cu Algeria, în apropierea oraşului Oujda, la 120 km distanţă, şi părăsit acolo împreună cu alte 35 de persoane. Acum, odată întors în Maroc, trăieşte în condiţii dificile într-o pădure, fiind dependent de moscheea locală pentru a se alimenta.
Nu este uşor să culegi mărturiile acestor oameni, şi ale altora care au trecut prin experienţe similare. Se ascund în cartierele sărace şi în păduri. Ei poartă semnele distinctive pe care le-am mai vazut la migranţii săraci de-a lungul tuturor graniţelor Europei: cicatrici lăsate de bătăile rasiste; cicatrici de pe urma căţărării prin dărâmături pentru a scăpa de poliţie. Se văd oboseala profundă şi hainele rupte în urma unei vieţi petrecute în majoritatea timpului fără un acoperiş deasupra capului.
Marocul a devenit una dintre principalele rute de tranzit pentru imigraţia ilegală în Europa, provenind din Africa Subsahariană. Conform celui mai recent raport realizat de Frontex, agenţia europeană pentru controlul frontierelor externe, aproximativ 1 000 de persoane au reuşit să intre în Spania înotând, navigând sau escaladând gardurile, în primele trei luni ale acestui an. Dar, în fiecare clipă, până la 20 000 de persoane sunt prinse în ceea ce Institutul britanic pentru Studii în Domeniul Politicilor Publice (Institute for Public Policy Research – IPPR) numeşte “mitul tranzitului”.
Încălcarea drepturilor omului
În momentul de faţă, UE plăteşte efectiv Marocului zeci de milioane de euro pe an pentru a menţine imigranţii în afara teritoriului european. Un purtător de cuvânt al Comisiei Europene a refuzat să precizeze sumele actuale, declarând că banii sunt folosiţi pentru a “consolida capacităţile autorităţilor marocane... în privinţa diferitelor aspecte ale migraţiei, inclusiv gestionarea frontierelor”.
[[Problema este că poliţia marocană încalcă sistematic drepturile omului când este vorba despre migranţi]]. Aceştia din urmă sunt aduşi prin filiere ilegale, fie trecând prin Mauritania până pe coasta marocană, sau prin sudul Algeriei, traversând Niger sau Mali. Partea cea mai scumpă a traseului este traversarea cu barca, din Tanger. Aceasta costă 450 de euro la traficanţii locali – pachetul include o vestă de salvare şi o vâslă – şi implică o călătorie disperată, în întuneric, de pe o plajă din vecinătatea nordică a oraşului. Fiecare migrant pe care l-am întâlnit în Tanger cunoştea pe cineva care s-a înecat.
Pentru a putea relata povestea migranţilor, a trebuit să lucrez sub acoperire. Este nevoie de un permis pentru a folosi o cameră video în Maroc, şi, deşi am depus o cerere pentru a obţine unul în luna mai, autorităţile au cerut insistent “mai mult timp pentru a-l organiza”. Când am ajuns în oraşul Nador, în nord-estul Marocului, mi-am dat seama ceea ce organizează ei. Armata este angajată într-o operaţiune amplă de curăţare a pădurii montane din apropierea frontierei, în care migranţii şi-au construit tabere. Pe drumul de munte paralel cu gardul frontierei am văzut soldaţi – echipaje staţionate la fiecare o sută de metri – care supraveghează fiecare cotitură a drumului şi fiecare şanţ de scurgere care trece pe sub acesta, iar distanţa dintre acestea este păzită cu atenţie de câte un soldat. Deasupra lor, plutoanele se deplasau în linie pentru a căuta prin vegetaţie.
Într-un raport publicat anul acesta de Medicii Fără Frontiere este relatată “o creştere bruscă a abuzurilor, a tratamentelor degradante şi a violenţelor” suferite de migranţi de pe urma poliţiei şi a grupărilor criminale, inclusiv un nivel “şocant” de violenţă sexuală. În cazul celor pe care i-am întâlnit, acest lucru n-a făcut decât să le accentueze hotărârea de a fugi spre Nord.
UE ar trebui să dea socoteală
UE, care finanţează această operaţiune, ar trebui să dea socoteală pentru două tipuri de acţiuni specifice. Primul, este presupusa întoarcerea a bărcilor cu imigranţii prinşi în apele spaniole, pe teritoriul marocan, ceea ce reprezintă o încălcare a dreptului de azil. Al doilea, este abandonarea imigranţilor prinşi în Maroc în pustietatea de dincolo de graniţa algeriană, ceea ce este în mod clar ilegal. [[Ironia este că Marocul în sine este o sursă majoră de imigraţie în UE, atât legală, cât şi ilegală]]. Miile de case pustii, ca nişte cicatrici pe terenurile virane de la marginea oraşelor, stau mărturie plecării celor 4,5 milioane de marocani.
Unele dintre aceste case constituie adăposturi gata construite pentru migranţii africani care le ocupă. Într-o astfel de mahala din Tanger, în faţa unui ceainic care fierbe, aproximativ 12 bărbaţi, întinşi pe perne şi pături zdrenţuite, mă chestionează: “De ce sunt europenii atât de hotărâţi să ne ţină afară?” Le răspund fără menajamente: pentru că mulţi oameni albi saraci cred că voi veniţi să le furaţi locurile de muncă, să le reduceţi salariile şi să le distrugeţi cultura.
Bărbaţii par nedumeriţi. Ibrahim spune: “Dar ei au venit în ţara mea. Şi îl susţin pe preşedinte, idiotul care o distruge şi din cauza căruia nu mai putem trăi acolo.” Oamenii sunt conştienţi de rasismul cu care vor fi confruntaţi dacă vor ajunge în Europa, dar spun că aici este şi mai rău.
Marea majoritate se îndreaptă spre Nord împinşi nu de persecuţie, ci de penurie. Există un factor de atracţie economică. Mustapha şi Josui sunt zidari de la Dakar. Ei au un văr în Limoges, Franţa, şi cred că pot obţine acolo un loc de muncă. Având în vedere că, anul trecut, 78 000 de persoane au reuşit să treacă ilegal frontiera în Europa, au dreptate să considere că au o şansă nu chiar neglijabilă de a ajunge acolo.
Pentru Europa, este logic să consolideze capacitatea Marocului de a-şi păzi graniţa. Ţara este un stat semi-poliţienesc, dar nu foarte riguros: poliţia plasează blocaje la fiecare câţiva kilometri, dar la o distanţă suficient de respectabilă de tarabele cu benzină de contrabandă şi fumatorii de haşiş. Dar nu are sens ca Europa să tolereze abuzul drepturilor migranţilor. Doar dacă, fireşte, la fel ca şi în cazul represiunii imigranţilor din Grecia, totul este conceput pentru a ignora pe scară largă angajamentul oficial de a-i trata în mod legal şi uman, şi pentru a-i descuraja să plece la drum. Cu cât Frontex are o activitate mai susţinută, cu atât creşte presiunea în ţări precum Marocul, care au puţină consideraţie faţă de drepturile omului, şi sunt confruntate cu probleme masive de sărăcie în rândul propriilor populaţii. Diferenţa este că, dacă toate acestea se petrec în spatele graniţelor apărate de sârmă ghimpată ale Europei, responsabilitatea – şi chiar şi capacitatea de a raporta faptele – dispare.
