Alegeți o limbă
La coborârea mea din avion la Bruxelles, zăpada şi vântul îmi amintesc de versurile poetului american Archibald MacLeish "All night in Brussels the wind had tugged at my door",( "Noaptea toată în Bruxelles vântul mi-a bătut în poartă").
Este numai ora patru după-amiază dar este deja întuneric beznă. Ajungând la hotelul Amigo, strada Amigo nr. 1-3, încep să mă simt din nou ca acasă. Voci în toate limbile, agitaţie de oameni dar totuşi o atmosferă discretă şi confortabilă îmi liniştesc tensiunea. În camera mea, trag perdelele şi regăsesc în faţă obişnuitul imobil de birouri. Deschizând fereastra, aş putea cu uşurinţă să discut cu locatarii, funcţionari curajoşi care până în zori îmi însoţesc somnul cu munca lor. Dacă aş fi avut timpul să mă aplec, mi-aş fi putut imagina, citind pe chipurile lor, fiecare din vieţile şi eşecurile lor. Amânările pe care le impun proiectelor sunt mierea ce hrăneşte larvele statelor membre. Funcţionarii administrează mai ales timpul, un bun rar şi de o valoare inestimabilă.
In sala de reuniune ovală şi cu mult prea vastă, miniştrii Culturii europeni ne salută întotdeauna ca şi cum această întâlnire ar fi ultima. Roata norocului continuă să se învârtească şi n-au rămas decât şase luni pentru a opera noi schimbări. Chipurilor obişnuite se adaugă unele noi, pe care se citeşte uimirea. Apoi, fiecare vorbeşte de ce îl priveşte, căutând complicitatea celor de lângă el. Aud foarte rar cuvântul Europa. Poate este tabu ? Identităţile sunt atât de puternice încât avem încă un lung drum de străbătut înainte de a le împărţi şi de a le confunda. Acordurile aduc cu ele discuţii interminabile şi avansăm foarte încet. Franţa este cea mai deschisă comunităţii şi raţiunea se impune întotdeauna graţie ei. Anglia şi sateliţii ei sunt în general dizolvanţi, ingraţi şi egoişti. Germania ezită. Ceilalţi încearcă să facă compromisuri între trecutul lor individual şi viitorul comun.
Ore şi ore în şir mi-am ascultat vitejii mei colegi vorbind în limbile lor respective. Reprezentantul britanic cedează câteva minute unui compatriot galez, care se exprimă în propria lui limbă, cum am facut-o şi eu atât de des cu comunităţile noastre lingvistice. Limbile constituie cel mai mare patrimoniu cultural al secolului XXI şi cunoaşterea lor - cu cât mai multe vorbim, cu atât mai bine - oferă un mare plus din punct de vedere profesional.
Precum filozoful german al Renaşterii Nicolas de Cues, mi se întâmplă să gândesc că plăcerea nu vine din cunoaşterea unei limbi ci că este creşterea infinită a necunoscutului. Iar recompensa este expansiunea "secretului impenetrabil". Cel mai adesea, venim mai mult ca să-i învăţăm pe ceilalţi decât ca să învăţăm noi-înşine. Ducem lipsă de umilinţă şi de modestie. Pentru Spinoza, aceste calităţi erau un soi de ambiţie : dorinţa de a face pe plac oamenilor şi de a evita ceea ce le displace.
Cultura împărtăşită atâtea secole este ca o rotiţă indispensabilă pentru a face să funcţioneze continentul, dar nu ştim încă unde trebuie pusă. Am o impresie ciudată, nu ştiu dacă am intrat prea devreme sau prea târziu în politica europeană. Pentru Cicero, lucrurile erau mai clare : "M-am trezit târziu iar pe drum noaptea romană m-a surprins". Cicero credea că viaţa sa politică începuse prea târziu, când Roma liberă era deja în declin. Dar Europa, poate să fie deja în declin ? Naţiunile sau statele ei sunt în declin ?
In momentul când am părăsit sala ovală şi căutam liftul ca să ies din nou în bruma din Bruxelles, m-a cuprins dorul de casă. Astfel calificau romanticii regresia, întoarcerea în locul unde nu există nici bine nici rău. "Spre ce ne îndreptăm ?" se întreba Novalis în numele tuturor contemporanilor săi. Intrebarea şi răspunsul sunt valabile încă în ziua de astăzi : "Immer nach Hause", (" Inspre casă, întotdeauna"). Dar unde este acasă ?
O parte a zilei s-a dus deja. Soarele, pal, încotoşmănit în ceaţă aproape a dispărut. La restaurantul "Aux Armes de Bruxelles", mănânc scoici cu cartofi prăjiţi. Ele sunt mici şi n-au gustul celor din Lorbe, dar ce pot să fac ? Ieşind din nou în stradă, aud vânturile lacustre bătând încă la uşile hotelurilor.
