Alegeți o limbă
Este una dintre acele zone sumbre din istoria recentă a Franţei, una dintre acele răni rămase nevindecate, şi care alimentează războaiele ideologice şi ostracizările. Una dintre acele pasiuni franţuzeşti care înflăcărează periodic intelectuali, politicieni şi militanţi. Şi se poate reduce la o întrebare, simplă şi teribilă totodată: Franţa are ea vreo parte de vină în genocidul ruandez care a făcut 800 000 de victime în decurs de o lună?
Aproape optsprezece ani mai târziu, întrebarea rămâne în centrul unor controverse violente care scot la iveală nu numai date despre genocidul din 1994 în sine, ci şi fracturile politice şi intime ale Franţei.
Ce alt eveniment recent mai provoacă poziţionări atât de energice, uri atât de personale, sau asemenea furie verbală? Nici Bosnia, nici Kosovo. Ar trebui să ne referim, probabil, la războiul din Algeria - sau, într-o altă gamă de idei, la problema palestiniană - pentru a găsi acuzaţii atât de grave, un astfel de decalaj între două tabere, care ar putea fi caricaturizat sub trăsăturile de "anti-Franţa" împotriva "Franţei eterne".
Ruanda înnebuneşte oamenii?
Crima şi acuzaţia sunt atât de mari încât s-ar zice că unii actori şi-au pierdut minţile în căutarea unui adevăr definitiv. Jurnalişti şi militanţi din asociaţii s-au transformat în anchetatori de poliţie, judecători se iau drept istorici, istorici se apucă de jurnalism de investigaţie: Ruanda înnebuneşte oamenii?
Oricum cazul a generat câteva derapări serioase, din momentul în care voinţa de a potrivi adevărul istoric cu convingerile personale s-a transformat, pentru unii, într-o obsesie. Dacă întrebarea unei "complicităţi" franceze în genocid se află în epicentrul acestei grele controverse, aceasta a derivat totuşi de mult timp spre o altă întrebare esenţială, spectaculară dar teribil de simplificatoare pentru genocid în sine: cine a doborât, în 6 aprilie 1994, avionul preşedintelui ruandez Juvénal Habyarimana, un hutu? Totul se petrece ca şi cum acest eveniment, descris de unii ca fiind "declanşatorul", ar fi luat locul genocidului însuşi.
Dar ancheta judiciară condusă de către judecătorul francez Marc Trévidic asupra acestui incident - care a marcat începutul genocidului tutsi -, a ajuns de curând într-o etapă care poate fi decisivă. În 2006, judecătorul de instrucţie Jean-Louis Bruguière, care nu pusese niciodată piciorul în Ruanda, îl desemnase drept autor al atentatului pe Paul Kagamé, liderul rebelilor tutsi din Uganda şi astăzi preşedinte al Ruandei. Expertiza inedită desfăşurată la Kigali sub conducerea judecătorului Trévidic, succesorul lui Jean-Louis Bruguière, pare a incrimina tabăra opusă. Potrivit raportului său publicat pe 10 ianuarie, extremiştii hutu şi-ar fi asasinat propriul lor preşedinte, bănuit de a fi acceptat să împartă puterea cu tabăra adversă, la summitul din Arusha (Tanzania), de unde se întorcea în acel 6 aprilie.
Două "adevăruri" judiciare, două tabere ideologice
Cele două "adevăruri" judiciare, diametral opuse, pe care aceeaşi procedură pare să le fi stabilit rând la rând, sunt o proiecţie a tezelor inconciliabile susţinute de cele două tabere în dezbaterea publică franceză.
Controversa include şi problema legăturii dintre atentat şi genocid. În mod curios, focalizarea pe o prăbuşire care a făcut douăsprezece victime a umbrit aproape masacrul a 800 000 de oameni. În timp ce istoricii au stabilit că exterminarea minorităţii tutsi fusese premeditată (întocmiri de liste, îndemnări radiofonice la epurare etnică, alcătuirea miliţiilor extremiste hutu Interahamwe care au jucat un rol major în genocid), tabăra pro-Bruguière are tendinţa să arunce vina în majoritate, dacă nu chiar în întregime, pe atentat, masacrele fiind iniţiate apoi "drept reacţie".
Imperceptibil, misterul atentatului a fost transpus în mister în jurul autorilor genocidului. Convinşi de vinovăţia lui Paul Kagamé în asasinatul preşedintelui, cei care refuză să amestece Franţa în afacere îl desemnează deci drept responsabil şi pentru genocidul propriului lui popor. Actualul preşedinte i-ar fi sacrificat pe tutsi dinăuntrul ţării pentru a cuceri puterea, astfel explica judecătorul Bruguière, în ordonanţa sa din noiembrie 2006, care, ieşind din cadrul judiciar, dezvolta o analiză istorică cu înfăţişări de pamflet.
Ofiţerii francezi angajaţi în Ruanda şi contactele lor politice şi mediatice, precum Bernard Debré, Hubert Védrine sau Pierre Péan, detestă regimul actual al lui Kagamé. Şi nu au apreciat că Nicolas Sarkozy, împins de ministrul lui de externe Bernard Kouchner, a reluat relaţiile cu acesta recunoscându-i, la Kigali în februarie 2010, "greşeli de judecată, greşeli politice".
Rolul Franţei în Africa, în lume şi în istorie, discutabil
Aceste "două versiuni ale istoriei" au ajuns să creeze două tabere inconciliabile, fiecare cu o viziune a rolului şi a locului Franţei în Africa, în lume şi în istorie. Relativ vorbind, cazul ruandez aduce aminte de războiul din Algeria. Întrebările pe care le ridică sunt similare: relaţia dintre statul republican şi armată, eufemismul "operaţiuni de menţinere a ordinii" pentru a desemna un adevărat război colonial (Algeria), sau "sprijinul unui regim prietenos atacat de rebeli" (Ruanda); rivalitatea cu anglo-saxonii pe continentul african, cunoscut sub numele de "sindromul Fachoda", numit după incidentul diplomatic care a avut loc în Sudan în 1898, şi considerat un simbol al umilinţei Franţei de către Marea Britanie.
Uriaşe tragedii umane, cele două evenimente au de asemenea în comun de a se fi încheiat într-un fiasco, printr-o pierdere severă de influenţă a Parisului într-una din zonele sale strategice.
În rezumat, tabăra anti-Kagamé include susţinătorii unei Franţe civilizatoare şi fără de prihană, asediaţi de către imperialismul anglo-saxon, însărcinată de o misiune specială în Africa. Susţinătorii responsabilităţii Franţei în genocidul din Ruanda insistă, dimpotrivă, asupra tradiţiei contra-insurecţionale a armatei sale, din Indo-China până în Ruanda, trecând prin Algeria şi Camerun, precum şi pe complezenţa elitelor ei politice faţă de colonii sau întruchiparea lor contemporană, "Françafrique".
Aceste controverse reflectă o preferinţă clară, chiar şi în rândul elitelor, pentru "adevăruri" simple. Dar acest peisaj haotic este de asemenea în mare parte cauzat de rătăcirile anchetei judiciare asupra atentatului din Kigali. Rămâne deci de dorit ca să fie stabilit un adevăr ştiinţific asupra acestui aspect de către judecătorul Trévidic. Dar va fi suficient pentru a scuti Franţa, politicienii ei şi armata de o obligaţie de transparenţă asupra acestui "alt trecut care nu trece"?
