Să nu ne lăsăm umbrit idealul

Construcţia europeană a permis Vechiului Continent să recâştige o anumită prosperitate, dar în schimbul unei părţi din sufletul său, regretă filosoful spaniol Rafael Argullol. Nu este prea târziu pentru a afirma valorile care îi fac puterea, dar trebuie să o facem repede.

Publicat pe 20 decembrie 2011 la 09:51

În afară de lipsa de viziune a liderilor politici, unul dintre aspectele cele mai deprimante ale recentelor catastrofe europene este indiferenţa cetăţenilor faţă de evenimentele înconjurătoare. Desigur, ei sunt îngrijoraţi despre problemele economice şi sociale care îi pot afecta, dar nimic nu arată că Europa ar reprezenta pentru ei mai mult decât o monedă în pericol.

Dacă unii se întreabă ce ar însemna sfârşitul euro-ului, nimeni nu pare să îşi facă griji despre consecinţele, din punct de vedere al civilizaţiei, sfârşitului visului european, adevărata catastrofă care ne aşteaptă dacă nu se găseşte nicio soluţie.

Sindromul Titanic face deja ravagii şi frica trezeşte naţionalismul cel mai feroce. Cu cât ziarele care dau cont de nemulţumire sunt mai puţin serioase, cu atât atacurile sunt mai grave. Şi partea cea mai rea este că oamenii, prin contagiune sau din proprie iniţiativă, au început deja să se atace unii pe alţii.

Adevărata origine a derivei actuale este îngustimea de spirit care caracterizează construcţia europeană din anii 1950 încoace. Desigur, nu totul este bun de aruncat, Europa are unele succese frumoase la activ, cum ar fi eliminarea frontierelor şi stabilirea unei monede comune, dar a dus întotdeauna lipsă de curajul şi creativitatea necesare pentru a proiecta un scenariu cu adevărat entuziasmant.

Newsletter în limba română

Europa a rămas o putere învinsă

Din punct de vedere economic, Europa a regăsit prosperitatea de după al Doilea Război Mondial, dar din punct de vedere cultural, ea a rămas o putere învinsă, deposedată de hegemonia ei din trecut. Max Ernst a pictat minunat înfrângerea europeană în "Europa după ploaie".

Cu anii, Europa a recuperat din punct de vedere material, dar nu mental. Astfel, peisajul sterp pictat de Ernst a primit o nouă semnificaţie în timpul jumătăţii de secol de război rece şi de dominaţie americană, în care europenii s-au scufundat treptat într-o aculturaţie care i-a făcut să piardă o mare parte din identitatea lor.

Construcţia europeană a ademenit mai mult stomacurile decât conştiinţele. Este adevărat că în primele zile mai existau încă mari oameni de stat. Când aceştia au început să se rărească, fragilitatea culturală a proiectului european a devenit evidentă.

Progresele în materie de comunicaţii şi de schimburi comerciale nu au condus la o adevărată consolidare a ideii europene viitoare: europenii au început să călătorească dintr-un punct în altul pe continent, inclusiv studenţii care se plimbă între universităţi îndepărtate, dar, paradoxal, acest dinamism nu a oferit bazele unei arhitecturi solide care să asigure un sentiment de unitate.

Nu ne-am simțit niciodată europeni

Europenii erau numiţi europeni în America şi Asia, dar nu s-au simţit niciodată europeni, în ciuda enormelor proporţii ale instituţiilor de la Bruxelles şi Strasbourg. În ciuda unui trecut comun, prezentul nostru era înceţoşat şi viitorul nostru incert.

Aceasta este provocarea oferită de adoptarea Constituţiei Europene, care a dezvăluit acest eşec. Acest text trebuia să susţină o nouă renaştere a Europei - după imperiile roman şi carolingian - dar a devenit de fapt a suta şi a mia manifestare a unei birocraţii înrădăcinate incapabilă de a mobiliza entuziasmul europenilor.

Constituţia Europeană s-a dovedit în definitiv a fi un document steril care nu a reuşit să profite de patrimoniul spiritual şi moral al continentului, şi care nu avea nicio şansă de a dobândi sprijinul activ al cetăţenilor.

Chiar şi aşa, nimic nu ar fi mai rău pentru lume decât prăbuşirea proiectului european, cel puţin din punct de vedere al libertăţii. Europa are încă timp să explice acest lucru, mai ales ei-înseşi.

În calitate de cetăţean european, aş fi dorit ca, în cadrul unui exerciţiu de auto-critică radicală, Magna Carta europeană să nu treacă peste trecutul nostru colonialist şi prădător. La fel, acest text ar fi fost o ocazie de a reaminti lumii contribuţia umanismului şi a Iluminismului, filozofiei europene, pentru libertatea individuală şi pentru democraţia colectivă.

Să înlocuim piețele cu democrația

Atunci ar fi fost momentul şi încă nu este prea târziu. În ochiul furtunii al presupusei "crize mondiale", singura cale posibilă pentru Europa este de a-şi muta centrul de greutate şi de a înlocui piaţa omniprezentă cu democraţia. La sfârşitul acestui proces fundamental cultural, Europa şi-ar putea recâştiga puterea şi o parte din respectul ei de sine, acum pierdut.

Din contră, dizolvarea definitivă a proiectului european ar lăsa câmp deschis unor soluţii totalitare care se bucură de un prestigiu istoric neaşteptat, de antidot eficace faţă de criză. Pentru Putin, Partidul Comunist Chinez sau şeicii arabi, libertatea este un obstacol în calea unei pieţe sănătoase.

Aceasta este exact poziţia care trebuie să fie evitată de Europa, dacă vrea să rămână fidelă celei mai bune variante pe care o are. În calitate de patrie istorică a democraţiei, vitalitatea ei depinde de voinţa de a menţine întotdeauna libertatea deasupra tuturor celorlalte reguli, mai ales deasupra legilor care doresc să impună zeul speculaţiei tuturor cetăţenilor lumii, inclusiv, desigur, europenilor aţipiţi, pusilanimi şi egoişti.

Tags

Are you a news organisation, a business, an association or a foundation? Check out our bespoke editorial and translation services.

Susţineţi jurnalismul european independent

Democraţia europeană are nevoie de publicaţii independente. Voxeurop are nevoie de dumneavoastră. Alăturaţi-vă comunităţii noastre!

Pe același subiect