Catherine Ashton trece în revistă trupele EUFOR la Sarajevo în februarie 2010.

Salvaţi soldatul Ashton

În timp ce criza libiană se desfăşoară la porţile Europei, Înaltul Reprezentant pentru politica externă a UE este total absent de pe scenă. „Ne putem întreba dacă postul acesta mai are vreun sens", scrie analistul José Ignacio Torreblanca.

Publicat pe 1 aprilie 2011 la 15:30
Catherine Ashton trece în revistă trupele EUFOR la Sarajevo în februarie 2010.

Întâi Tunisia, apoi Egiptul, apoi Libia. UE nu a văzut venind nimic; ea a întârziat în mod constant să reacţioneze, şi, chiar mai rău, a arătat diviziuni asupra modului de a reacţiona. Desigur, a avut cel puţin meritul de a recunoaşte aceasta. Să fim sinceri : în primul rând, capitalele poartă o responsabilitate mai mare decât Bruxelles în materie de politică mediteraneană ambiguă şi totuşi nu au fost nici ele auzite. Apoi, aceste reacţii lente sunt uşor de înţeles: prudenţa este întotdeauna reflexul natural al diplomaţiei, o realitate cu care chiar şi Obama a fost confruntat, el care este în fruntea unui imens mecanism diplomatic. În sfârşit, această diviziune între europeni este într-o oarecare măsură la fel de inevitabilă: fiecare stat membru are propria sa istorie şi propriile interese, uneori dificil de conciliat.

Şi acest lucru este prea adeseori uitat. Dacă unitatea ar fi fost naturală de la bun început, nu ar fi fost nevoie de lideri, şi nici de instituţii pentru a crea o politică externă comună, ci numai de funcţionari care să o execute docil.

Politicile comune cer lideri adevăraţi

Şi tocmai de aceea avem nevoie de lideri şi de instituţii europene : pentru a dezvolta politici comune plecând de la interese divergente. Iată de ce ne zbatem în plin paradox. Timp de 10 ani ne-am plâns de lipsa unor instituţii europene în materie de politică externă. Înaltul Reprezentant [pentru Politica Externă şi de Securitate Comună] Javier Solana, avea multă bunăvoinţă, dar puţine mijloace şi instituţii slabe, ceea ce îl obliga să treacă de la o criză la alta cu avioane împrumutate pentru ocazie, descurcându-se în acelaşi timp cu o echipă redusă la strictul necesar şi cu un buget de funcţionare mai mic decât cel cheltuit de Comisia Europeană pentru curăţenia clădirilor oficiale.

Astăzi, se pare, ne confruntăm cu situaţia inversă. Avem în sfârşit un minister de Afaceri Externe european care nu se califică drept ca atare, dar care are totuşi toate caracteristicile. A fost dotat cu un buget uriaş, cu propriul său serviciu diplomatic, şi cu întreaga putere care până acum fusese fragmentată între trei instituţii (Consiliul, Comisia şi preşedinţia rotativă a UE), care se călcau pe picioare şi se contraziceau tot timpul. Împuternicită de Tratatul de la Lisabona, Europa este una şi trinitară, iar Înaltul Reprezentant este omnipotent. Cu toate acestea, politica ei nu decolează. Pe scurt, avem în sfârşit instituţiile, dar nu avem încă pe nimeni, aparent, care să exercite o conducere puternică.

Newsletter în limba română

Soldatul Ashton, izolat în spatele liniilor inamice

Revoluţiile arabe au pus politica externă europeană la grea încercare. După un an şi jumătate în acest post, Ashton este din ce în ce mai criticată, uneori pe bună dreptate, uneori pe nedrept. Mass-media o acuză de a fi alergică la lumina reflectoarelor, de a fugi de presă, de a prefera să rămână, discret, în fundal. Nici în capitalele naţionale nu suscită mai mult entuziasm. Astfel, cu ocazia Consiliului European extraordinar privind Libia, Nicolas Sarkozy a împuns-o public pe Ashton pentru pasivitatea ei, fără ca cineva să-i ia apărarea, nici măcar compatriotul ei David Cameron. Apărătorii ei susţin că Ashton a fost însărcinată cu o misiune imposibilă : să facă munca a trei persoane şi să domnească peste 27 de ego-uri naţionale care se cred toate mai competente decât ea. Ei au toţi parţial dreptate, şi aşadar parţial greşesc : Ashton nu vrea să dea cu pumnul în masă, în timp ce lui Sarkozy îi place la nebunie să o facă. Când vedem supralicitarea lui Al-Assad în Siria şi precedentele Tunisiei, Egiptului şi Libiei, este clar că soldatul Ashton riscă puternic să rămână izolat în spatele liniilor inamice.

Prin urmare, este urgentă organizarea unei misiuni de salvare pentru a prezerva urmarea mandatului ei, din care mai rămân încă trei ani şi jumătate. În mod ideal, miniştrii Afacerilor Externe ai celor Douăzeci şi Şapte ar trebui să fie voluntari pentru salvare şi să dea energie politicii externe europene. Dar sunt aceştia cu adevărat pregătiţi să o facă ? Nu sunt mai curând ei cei care, prin acţiunile lor, dar şi prin omisiunile lor, sunt principalii responsabili pentru situaţia actuală ? Vom avea în curând răspunsul la aceste întrebări atunci când vom şti cât de departe sunt dispuşi aceştia să meargă cu Siria lui Al-Assad, prea răsfăţată şi ea de numeroase cancelarii europene.

Tags

Are you a news organisation, a business, an association or a foundation? Check out our bespoke editorial and translation services.

Susţineţi jurnalismul european independent

Democraţia europeană are nevoie de publicaţii independente. Voxeurop are nevoie de dumneavoastră. Alăturaţi-vă comunităţii noastre!

Pe același subiect