Alegeți o limbă
Suntem în rută pe traseul lui Salomão (Solomon), personajul central al ultimului roman al lui Jose Saramago “A viagem do elefante” (Calătoria elefantului, Ed. Seuil, 2009). În acea dimineaţă de iunie, în faţa casei scriitorului portughez recompensat cu premiul Nobel pentru literatură, 14 persoane îşi ocupă locul la bordul unui minibus parcat la umbră. Ultimii care trebuie să urce la bord sunt Jose Saramago şi Pilar del Rio, soţia sa şi preşedinta fundaţiei Saramago, aflată la originea proiectului.
Din primele cuvinte pronunţate de Pilar în faţa grupului, după demararea vehicolului în direcţia Belem, punctul de plecare oficial al călătoriei, înţelegem că am plecat într-o călătorie inedită. Cum există ruta Saint Jacques de Compostelle şi ruta lui Don Quichtte , "noi vom fi pionierii rutei lui Salomão", ne avertizează Pilar, înainte ca soţul ei să ne spună : "vă asigur că vom descoperi minuni".
Cum nu există arhive despre călătoria reală, scriitorul a ales în romanul său de a nu numi etapele periplului portughez al elefantului Salomão, dând astfel paginilor romanului o aură de mister, bine intenţionată. Opera nu aminteşte decât două locuri, cel de plecare şi cel de sosire.
Salomão este oferit cadou...
Oferit la iniţiativa Catherinei de Castille, soţia regelui Jean III al Portugaliei, în cadou de nuntă vărului său Maximilien al Austriei (în secolul al XVI lea), Salomão a trebuit să părăsească cuşca unde trăia la Belem pentru a pleca la Viena, părăsind astfel Portugalia prin Figueira de Castzlo Rodrigo aproape de frontiera spaniolă.
"Elefantului i-a plăcut ceea ce a văzut (...) chiar dacă itinerariul pe care noi l-am ales nu a coincis deloc cu cel pe care memoria sa de elefant îl păstrează cu gelozie" : aici debutează textul publicat de Saramango pe blogul său : "O caderno de Saramago" (Caietul lui Saramago, http://caderno.josesaramago.org). Care se termină cu "învăţămintea acestei călătorii : trebuie să ţinem seama de oraşele noastre istorice, ele sunt foarte vii".
Legându-le printr-un itinerar, o rută, pentru a favoriza renaşterea lor, asta este misiunea pe care şi-a propus să o îndeplinească fundaţia Jose Saramago, explică Pilar del Rio, adăugând că aceasta a intrat în legătură cu Ministrul Culturii şi că ar trebui să ajungă curând chiar la Primul ministru portughez.
În faţa mănăstirii Hieronymites, la Belem, Saramago ne-a cerut să facem "un efort de imaginaţie" pentru a ne inchipui cu ce semăna acel loc în secolul al XVI lea, probabil un soi de mlaştină invadată de muşte unde, nu departe de apă (Tage), se găsea fără îndoială elefantul, într-o cuşcă, în compania paznicului său. Invers, în timp ce noi ajungem la Constancia traversând podul pe la Zezede, scena descrisă de Pilar pare a se derula în faţa ochiilor noştri : "Cu siguranţă, Salomao s-a scăldat aici, s-a zbenguit în apă ... Elefanţii adoră apa".
...dupa moarte i s-au tăiat picioarele
Constancia este prima noastră etapă. Abia deschisă uşa minibusului, un suflu de aer cald ne-a insuflat imediat dorinţa de a urma paşii elefantului pentru a intra în Zezere sau în Tage. Două fluvii care, cum scria mai târziu Saramago pe blogul său, se întâlnesc aici într-o "îmbrăţisare" pe care a contemplat-o Camoes de mii de ori de la fereastra locuinţei în care a trăit. În timpul ceremoniei organizate în onoarea sa la primărie, Saramago explică că tratamentul irespectuos aplicat lui Salomao după moartea sa (la aproximativ doi ani după sosirea la Viena, acesta nerezistând asprelor ierni austriece) este motivul care l-a determinat să povestească istoria adevărată a acestui elefant : "După moartea sa, i-au tăiat picioarele iar din pielea sa au facut mantale. Este nedemn pentru un elefant care a parcurs toată acestă cale pe jos, care a traversat Alpii..."
Publicul a fost emoţionat, cum dealtfel a fost şi atunci când a ascultat, în lectura particulară a însuşi autorului, un extras consacrat pământului din “Viagem a Portugal” (Pelegrinări portugheze, Seuil, 2003) din care un exemplar a fost adus de către unul dintre directorii de la Casa De Camoes şi pe care Pilar l-a transmis soţului ei.
După Constancia, o nouă etapă : "Castelo Novo reprezintă una din amintirile cele mai emoţionante ale călătoriei", scrie Saramago. Oraşul este mic, dar suscită o confuzie care începe a-l irita pe scriitor. În timp ce ne aflăm într-o uriaşă piaţă unde se află o fântână arteziană, loc unde trecătorii vin pentru a se odihni, Saramago jură pe pe toţi zeii dacă nu acolo este Praca dos Pacos de Concelho cu al său stâlp al infamiei mauelin şi al său bazin construit de către regele Jean V şi pe care acesta a insistat să ni-l arate. "Credeţi voi că aş fi scris atât dacă nu ar fi fost vorba de această piaţă?", interoghează acesta referindu-se la "Pelegrinările” sale de acum trezeci de ani. Aproape de stâlpul infamiei pe care îl găsim într-un final, îl ascultăm pe deţinătorul Nobelului citind un alt extras din ceea ce acesta a scris cu multă vreme în urmă.
La sfârşitul zilei, la Figueira de Castelo Rodrigo, la picioarele castelului Rodrigo, teatrul ales de către scriitor pentru a-şi lua adio de la Salomão înainte ca elefantul să intre pe teritoriul spaniol, hotărăşte să nu-şi continue traseul către Valladolid. Coincidenţă stranie : la fel ca şi Salomão, Saramago va continua până la Vallodolid, pentru a ţine o conferinţă. Scriitorul pleacă mulţumit, declarând că elefantul se pare că a dobândit o existenţă proprie, devenind punctul de legătură al unui itinerariu care leagă oraşe şi cetăţi istorice din Portugalia. "Noi, fiinţele umane, nu suntem o cauză complet pierdută. Probabil că am putea fi chiar o cauză câştigată". Să fie această călătorie o acţiune pur poetică? În parte da, dar nu este doar atât.
