Alegeți o limbă
Auzim adeseori că zona euro nu este ceea ce s-ar putea numi o uniune monetară optimă. Şi este adevărat. Preţurile ca şi salariile sunt prea inflexibile, productivitatea şi competitivitatea sunt prea diferite de la o ţară la alta, politicile economice naţionale împiedică orice evoluţie, iar Bruxelles este incapabilă să ajute pe cei care au într-adevăr nevoie.
Dar o uniune monetară poate fi cu adevărat optimă? Ţările europene mai mici - şi suntem toţi mici, inclusiv cei care încă nu şi-au dat seama - au mari dezechilibre regionale, care sunt oarecum atenuate prin transferuri [de bogăţie] şi subvenţii de la Bruxelles. Altfel, cum ar putea nordul şi sudul Italiei să rămână unite, cum ar putea să continue să avanseze împreună flamanzii şi valonii, cum de ar putea supravieţui Norrland [nordul Suediei] fără Stockholm?
Instalatorul polonez, acuzat că ar fura pâinea francezilor
Criza datoriilor europene a dezvăluit de asemenea brutal punctele slabe ale monedei euro. Statele suverane şi tradiţiile istorice şi culturale pe care le târăsc în spatele lor fac problema insolubilă. Comunitatea Europeană îşi dă numele de "uniune", în timp ce se aseamănă mai mult cu o confederaţie în sensul clasic - un model politic despre care istoria ne spune că nu a funcţionat niciodată.
Ceea ce nu funcţionează în Europa funcţionează totuşi într-o federaţie ca Statele Unite ale Americii. Şi mobilitatea profesională este un parametru fundamental al acestui succes. În spatele acestui eufemism se află desigur oameni ca noi. Am trăit câţiva ani în Virginia, o zonă deosebit de bogată şi prosperă din Statele Unite ale Americii. Dar era de ajuns să fac câţiva kilometri până în Virginia de Vest ca să ajung pe pământuri părăsite. Oamenii plecaseră. Slujbele se găseau în altă parte. Se poate gândi orice, dar aşa arată o piaţă dinamică a forţei de muncă.
De aicea nu plecăm! Acesta era sloganul nostru când eram tânăr. Strigătul de luptă al rebelilor din Norrland, în zilele în care vedeam că munca era altundeva - în Sud, întotdeauna. Mă tem că aceasta este o reacţie tipic europeană. Instalatorul polonez care a încercat să gândească altfel a fost acuzat în Franţa că ar dori să fure pâinea francezilor. În Europa, faptul de a merge acolo unde este de muncă este considerat de cetăţeni ca o povară, aproape o insultă, şi de guverne ca un exod.
În cel mai bun caz, lucrătorul european poate pleca în străinătate pentru o perioadă limitată de timp, şi când o face, o face de obicei cu intenţia de a se întoarce acasă într-o bună zi. Acolo îşi construieşte o casă de piatră pe care o vor moşteni, dacă totul merge bine, generaţiile viitoare. O casă care să reziste furtunilor şi inundaţiilor cum ar fi cele care, în Statele Unite, distrug colibele numite acolo case, dar care sunt preţul acestei mobilităţi care lipseşte în Europa.
O cacofonie lingvistică
În Virginia, am întâlnit agricultori care erau uimiţi să mă audă întrebându-i de câte generaţii aparţin aceste pământuri familiilor lor. Pentru ei, aceste pământuri erau o "afacere" ca oricare alta. Ei se ocupaseră deja de trei sau patru ferme ici şi colo în Statele Unite, încercaseră să crească animale, să cultive porumb şi oleaginoase. Conceptul de proprietate familială le era necunoscut. O astfel de mobilitate este ameţitoare şi înfricoşătoare pentru europeni.
Desigur, nu mai suntem ţărani. Dar am uitat că milioane şi milioane de europeni şi-au făcut bagajele, nu cu aşa mult timp în urmă, ca să emigreze în Statele Unite şi în marea majoritate a cazurilor nu s-au mai întors. Chinezi, indieni şi americani (în propriile lor ţări) trăiesc după acest stil de viaţă. Dar eu am impresia că acest gen de pragmatism ne este străin în Europa.
Zona euro trebuie condusă acum de o adevărată federaţie supranaţională, condusă de către ţara care a câştigat războiul, pierzându-l - Germania. Altfel, zona euro riscă să se destrame, ceea ce ar însemna o re-naţionalizare. Dacă niciuna dintre aceste opţiuni nu este deosebit de atrăgătoare, cea din urmă mă sperie mai mult decât prima.
Dar europenii nu sunt suficient de mobili pentru a alege prima opţiune. Şi nici măcar nu am menţionat cacofonia lingvistică care, mai mult decât orice altceva ne ţine în ţările noastre. Am un vecin croat antreprenor în construcţii, care lucrează cu angajaţi români. Tipi remarcabili, mi-a spus el. Şi muncitori şi capabili. Şi totuşi, nu funcţionează. Ei nu înţeleg ce le spune şi el, la rândul lui, nu-i înţelege mai mult.
