Alegeți o limbă
Josnica vedetă şi editorialistă britanică Katie Hopkins a depăşit orice limită în articolul ei din The Sun în care i-a comparat pe migranţi cu gândacii şi a susţinut folosirea de elicoptere de atac pentru a-i opri să intre în Europa. Recent când am publicat o conversaţie de pe o barcă de migranţi în pericol, un anume ‘Galea’ a postat un comentariu sugerând: ‘Landa pitrolju u suffarina’ (luaţi un borcan de parafină şi aprindeţi un chibrit).
De ce spun asta? Pentru că pentru prea mult timp liderii politici au inhalat şi au luat act de fumul toxic al urii celor de genul Hopkins şi Galea, pentru că din păcate ei reflectă o mare parte a sumbrei noastre societăţi.
Rezultatul? Graniţele au contat mai mult decât oamenii. Misiunea italiană Mare Nostrum, care a salvat 140 000 anul trecut, s-a încheiat pentru că nu mai erau bani pentru ea. A fost înlocuită cu patrule Frontex al cărui singur scop este apărarea graniţelor.
Momentul este unul foarte prost. Numărul oamenilor care fug de război este fără precedent. [Intervenţia Vestului în Libia] a transformat-o într-un stat vid condus de dictatori militari, cu zeci de mii de migranți disperaţi care se tem pentru viaţa lor. Există motive să credem că unii migranți sunt chiar împinşi spre mare de bande criminale.
Rapoartele arată că 700 de oameni au murit în ultima tragedie pe mare. Dacă se confirmă această cifră va fi cel mai mare dezastru pe mare pe Mediterana de la al Doilea Război Mondial. Previziunile organizaţiilor umanitare au fost acum confirmate.
Liderii UE se grăbesc astăzi să aibă o a nu ştiu câta întâlnire pentru a discuta situaţia la Bruxelles. Să-mi fie iertat cinismul, dar de 13 ani de când mă ocup de această problemă, am văzut doar vorbărie goală, în timp ce Marea Mediterană se transformă într-un mormânt de apă.
Să fim realiști - nimeni nu are o soluție pentru a stopa numărul de decese oribile și traversări ale migranților. Pentru a realiza asta e nevoie de eliminarea războaielor și a sărăciei, ceea ce este aproape imposibil în lumea de astăzi.
Ceea ce mă înfurie este că pentru prea mult timp politicienii au pus pe primul loc populismul şi nu vieţile omeneşti pentru că nu au înţeles ce se întâmplă cu adevărat. Ceea ce ma înfurie sunt liderii europeni care cred că problema nu este aproape de graniţele lor.
După ce a fost ales, premierul Joseph Muscat şi-a încordat muşchii şi a ameninţat cu trimiterea înapoi în Libia a unui grup de migranţi. Astăzi, el recunoaşte că ameninţarea a fost o greşeală şi împreună cu premierul italian Matteo Renzi, a devenit una dintre cele mai puternice voci ale Europei pentru a încerca să obţină sprijin pentru a stopa decesele. Liderii UE pur și simplu nu au luni de zile pentru a găsi o misiune de salvare pentru a opri mizeria sângeroase.
După cum a arătat Amnesty International, navele comerciale și echipajele acestora au încercat în mod curajos să umple golul lăsat de deficitul cronic de echipe de căutare și salvare de specialitate, dar ele nu sunt concepute, echipate sau instruite pentru salvare maritimă. Este timpul pentru guvernele europene să stabilească urgent o operațiune umanitară concertată pentru a salva vieți pe mare. Europa nu poate aştepta munca eroică a organizaţiilor private cum este MOAS să cureţe mizeria.
Problema este, de asemenea, mass-media, care continuă să sublinieze cifrele de sosiri, uitând că există vieți în spatele fiecărei statistici. Scriu acestea din Italia, unde povestea oribila a migranților creștini aruncaţi peste bord de către musulmani a dominat titlurile italiene timp de trei zile. Ştirea potrivit căreia 400 de oameni au murit săptămâna trecută este depăşită.
Suntem o societate egoistă care suspectează orice e diferit de noi. Nu ar trebui să ne aşteptăm ca țări mici, cum ar fi Malta să utilizeze resursele limitate pentru a salva migranți, dar nu putem nici să continuăm să ne plângem că suntem invadaţi când, să recunoaştem, Italia este cea care înfruntă aproape singură, greul.
Cei precum Hopkins şi Galea pot rămâne la sentimentele lor rasiste. Noi ceilalţi trebuie să ajutăm măcar puţin, şi putem începe prin a arăta un dram de solidaritate şi prin atacarea sistemului defect în loc să atacăm victima.
