Tăcerile lui Richard al III-lea sunt de temut

Vi s-a întâmplat vreodată să mergeţi ca un spectator lambda la teatru şi să vă treziţi căutând, în timpul piesei, cu înfrigurare, un stilou şi o foaie de hârtie, pentru a nu uita o fraza memorabilă? Mie, niciodată înainte de a vedea piesa lui Matei Visniec, "Richard III n'aura pas lieu" (Richard al III-lea se interzice, sau scene din viața lui Meyerhold).

Paris deci, Teatrul 13(necunoscut şi el), într-o seară de februarie. Decoruri făcute din jocuri de umbre care amintesc celebrele cupole ale bisericilor ortodoxe ruse, actori care (unii) au un accent rus de netăgăduit, o coloană sonoră care-ţi face pielea de gaină şi, pe scenă, în pielea regizorului Vzevolod Meyerhold, un actor care seamănă teribil cu autorul piesei.

Teatru în teatru? Viaţa care trece asemeni viselor lui Nietzsche? Nici mai mult nici mai puţin decât un fragment din ceea ce constituia cotidianul unui regizor într-o ţară din blocul comunist: ochiul Partidului era peste tot, în plasa mamei care a venit să-şi hrănească băiatul, în privirea tristă şi temătoare a nevestei care se pregăteşte să nască, în bătaia de inimă a unui copil care refuză să se nască, chiar în mintea personajului principal care, prins între dorinţa de a crea, pur, sublim în naivitatea sa, şi efortul pe care i-l cer jongleriile pe care le face pentru a trece printre furcile caudine ale Cenzurii, nu mai ştie dacă nu a înnebunit cumva. Ceea ce ştie însă este că tăcerile lui Richard al III-lea sunt de temut, că umanizarea personajului este văzută cu suspiciune, că nici Shakespeare nu mai este demn de încredere, căci cum să ai încredere într-un scriitor a cărui paternitate creativă este ambiguă? O recunosc până şi englezii...

"Emoţia colectivă este embrionul revoltei". Gata, mi-am regăsit stiloul. Partidul urmărea să distrugă exact această emoţie colectivă, să o trimită la azil. Aşa ca foarte des cândva (şi poate că încă astăzi, în unele locuri), Richard al III-lea a fost o piesă de teatru "care nu a avut loc", sub nicioformă, nici măcar asortată la gustul Altora. Al lui Stalin, de exemplu, care nu ezită, în transpunerea amuzant grotescă, crudă, a lui Vişniec, de a dansa pe muzica din Lacul lebedelor, de a oferi oaspeţilor la masă capul lui Richard al III-lea, rulându-şi ochii în toate sensurile; al aceluiaşi Stalin care aduce la ordine chiar şi copilul de abia născut. Creatorul însă nu renunţă în faţa dictaturii, nici în faţa constrângerilor, ci doar în faţa glasului copilului său, fiinţa care îl acuză de trădare, căci crează împotriva regimului. Trădător de două ori, căci reuşeşte să deschidă ochii gardianului din închisoare, căruia îi explică subtil că recuperarea fiicei sale, fugite de acasă, este mai importantă decât întoarcerea "mai ales a calului, căci e al meu".

Deci, în Rusia sovietică, Shakespeare este frumos, vesel, vorbeşte despre dragoste? Poate, dar, în lumea europenilor, torţionarii sovietici şi cenzura comunistă nu sunt nici frumoase şi nici nu vorbesc despre dragoste. Iar dacă pe mine scenele m-au făcut să râd cu lacrimi de stupiditatea şi absurditatea lor, spectatorii francezi, ei, nu au râs. Dacă acesta a fost comunismul sovieticilor, atunci n-a fost deloc vesel.

"Richard III n'aura pas lieu", de Matei Vişniec, regia David Sztulman, piesă de teatru prezentată la Teatrul 13 în partenariat cu Courrier International.