Alegeți o limbă
Germania a fost un imperiu, un amestec de elemente culturale diferite, o dictatură, iar apoi o epavă. În ultimele două decenii după reunificare, Germania a fost, în sfârşit, o ţară normală. Dar, imediat ce a devenit normală, a fost propulsată din nou în centrul atenţiei. După criza financiară din 2008, cancelarul german, Angela Merkel, a devenit impresarul incontestabil al zonei euro. Anul trecut, Merkel a salvat moneda euro de la dezastru, precum şi economia Greciei de la faliment. Probabil va trebui să procedeze la fel şi în cazul altor ţări din zona euro. Îndrăznim să spunem că Germania îşi extinde influenţa în Europa aşa cum nu a mai făcut-o din anii 1940.
De data aceasta, face acest lucru cu o conducere mai ezitantă şi cu generozitate. O vizită în capitala reconstruită a Germaniei permite vederea unor locuri transformate. Urmele diviziunii au fost îndepărtate. Zidul Berlinului a dispărut, la fel şi urmele celui de-Al Treilea Reich. Principalele două traume ale trecutului Germaniei au fost şterse tacit de pe harta Berlinului. În locul lor, monumentele clasice ale dominaţiei prusace sunt reinstalate pe malul râului Spree, cum fac bravii militari în vârstă care se consolează cu amintirile.
În rest, oraşul este unul zgomotos, cu arhitectura banală a perioadei de după Al Doilea Război Mondial. Berlinul este un oraş cu prea multe clădiri mari şi cu arhitectură prea uniformă. Îi lipseşte căldura dinamică a Münchenului, plutocraţia elegantă a Frankfurtului şi comerţul activ de pe malul Rinului. Locuitorilor din Berlin nu le place să li se spună cât de ieftin pare oraşul lor sau cât de gol. Este şi ieftin şi gol.
Model al capacităţilor culturale şi economice locale
Majoritatea britanicilor percep Germania ca fiind o ţară unde totul este condiţionat de istorie, o istorie a unei presupuse megalomanii inflexibile. Eu am văzut întotdeauna Germania exact invers, ca model al capacităţilor culturale şi economice locale. Cu excepţia secolului beligerant de la Bismarck la Hitler, ţara încântătoare descrisă de Simon Winder, a plimbărilor şi nibelungilor, a pădurilor şi berii, a fabricilor eficiente şi hotelurilor curate, a stimulat perioada Reformei, Renaşterea în nordul Europei şi Revoluţia industrială, fără a avea deloc accente de superputere.
Atunci când, în 1945, aliaţii au elaborat o Constituţie care să blocheze tendinţele ascensioniste ale Germaniei, au optat pentru regiunile istorice care existau inainte de Otto von Bismarck şi pentru “oraşele libere”. Miracolul economic a fost stimulat nu doar de cultura pentru muncă a germanilor, ci şi de descentralizare, de spiritul de competiţie şi de existenţa companiilor. Germania rămâne o ţară cu instituţii disipate – liderii şi viaţa culturală au revenit într-adevăr la Berlin, dar activitatea financiară este la Frankfurt, industria este la Ruhr, iar sediile principalelor publicaţii sunt la Munchen şi Frankfurt.
Constituţia germană conţine în mod deliberat o slăbiciune care face necesară realizarea de coaliţii, păstrează autonomia landurilor şi posibilitatea organizării de alegeri în mod constant. Dar o democraţie despre care germanii nu aveau nicio experienţă s-a dovedit puternică. Uşurinţa cu care Germania de Vest a integrat Germania de Est după 1989, la un cost de peste 1 000 de miliarde de euro, este uimitoare.
Principiul corporatismului social german funcţionează
Această sinteză între democraţie şi putere industrială rămâne principala resursă a Germaniei. “Liberalii” anglo-americani sunt şocaţi să descopere că principiul corporatismului social german încă funcţionează bine, cu finanţele structurate pe carteluri şi stilul managerial organizat pe comitete. Rezultatul este că, din anul 2000 până la criza financiară, costurile de muncă au scăzut într-un ritm constant în Germania, deşi în Marea Britanie şi Franţa erau în creştere.
În perioada de recesiune, angajatorii germani nu au recurs la disponibilizări din cauza scăderii vânzărilor, dar angajaţii au acceptat reducerile salariale, iar băncile au ajutat companiile să îşi revină. Rezultatul este că germanii au ieşit din recesiune păstrând intact numărul angajaţilor şi pregătiţi să se extindă. Însă, în timp ce străinii se minunează de creşterea economică a Germaniei de 3,7 la sută în 2010, germanii încă văd riscuri peste tot. Populaţia Germaniei îmbătrâneşte, iese la pensie şi nu poate fi înlocuită. Aducerea celor 16 milioane de est-germani nu mai produce efecte, iar ţara se confruntă cu lipsa forţei de muncă, care este susţinută doar din imigraţie.
Consiliul german pentru Integrare şi Imigraţie preconizează că, până în anul 2050, jumătate din populaţia Germaniei va fi constituită din persoane având alte origini. Mulţi dintre cetăţeni vor fi turci, care nu au cultura muncii, nu reuşesc să profite de sistemul educaţional arhaic din Germania şi trăiesc din asistenţa socială, fiind permanent subiect de dezbateri politice. În ultimii zece ani, procentul germanilor care cred că societatea în care trăiesc este “inechitabilă” a crescut de la 50 la sută la 75 la sută. Deşi acest lucru ar putea fi considerat drept o problemă a Germaniei, problema germană este şi a Europei dacă Berlinul o întoarce în favoarea sa.
Este nevoie de disciplina fiscală a germanilor
Relaţia crucială este în acest moment cu Franţa, ţară care a învins Germania o dată în ultimele două secole şi care a fost învinsă de Germania de trei ori. Relaţia nu mai este caracterizată de vechile glume conform cărora germanii acoperă slăbiciunile francezilor, iar francezii obstrucţionează puterea germanilor. Preşedintele Franţei, Nicolas Sarkozy, are mare nevoie de disciplina fiscală şi bugetară germană în zona euro pentru a le putea răspunde sindicatelor şi a limita sistemul bugetar foarte ineficient.
Teoretic, este ca şi cum l-ar fi invitat pe Bismarck la porţile Parisului. Moneda euro a fost acceptată cu reticenţă de către germani în locul mărcii, ca talisman al Uniunii Europene şi ca modalitate de protejare a pieţelor de export germane în Europa. Până în 2010, opinia publică germană ar fi acceptat cu bucurie reintroducerea mărcii germane. În acea perioadă, în Grecia, am observat vehementul sentiment antigerman care ar fi reflectat cu claritate sentimentul antigrec al germanilor. Tabloidul german Bild a trimis reporteri la Atena pentru a le oferi drahme (fosta monedă a Greciei) trecătorilor, într-un gest de satiră sau dispreţ.
În 1989, inversând total principiile Europei moderne, Margaret Thatcher se opunea cu vehemenţă reunificării Germaniei. “I-am învins pe germani de două ori şi acum au revenit”, spunea fostul premier britanic. Dar avea dreptate în legătură cu revenirea Germaniei. Ideea ca o ţară să “conducă” o federaţie atât de diversă şi vulnerabilă din punct de vedere financiar precum Uniunea Europeană este lipsită de sens. Germania nu va permite în niciun caz prăbuşirea euro. Acest lucru ar conduce la apariţia unor “mici republici de la Weimar” în jurul frontierelor sale. Dar totul va depinde într-o mare măsură de politicieni cu o sensibilitate comparativă, precum cea a lui Merkel sau a predecesorului său, Gerhard Schroder. Va depinde de spiritul de “leadership” german.
Negocierile de luna aceasta privind “un pact pentru euro”, faţă de care Marea Britanie păstrează distanţa, prevăd o nouă disciplină economică a ţărilor din zona euro, care ar putea fi obligate să îşi reorganizeze bugetele, datoriile şi politicile fiscale. Acordul prevede crearea unui sistem macroeconomic, în frunte cu Germania. Acesta este preţul pe care alegătorii germani îl solicită pentru a permite în continuare transferul resurselor către state mai slabe. Este “cea mai strânsă uniune” de până acum, cea despre care scepticii cred că va produce o economie politică fragilă, germanică şi planificată la centru, latină şi rebelă la periferie. Aceasta este Europa pe care noua Germanie se pregăteşte să o conducă. Berlinul a avut la dispoziţie puţin timp pentru a se acomoda cu noua sa hegemonie, dar nici Germania, nici Europa nu au altă opţiune.
Din Berlin
Perfecţi în ciuda eforturilor lor
“Modelul Germania?” Cicero constata în ianuarie că nemţilor le e greu să-şi asume acest nou rol pe cale li l-a atribut criza. Nicolas Sarkozy nu conteneşte să-şi exprime admiraţia pentru modelul german, Jean-Claude Trichet îl califică drept “exemplar”, iar BBC descrie Germania drept “ţara cea mai populară din lume”. “De acum înainte, germanii nu sunt numai eficienţi şi disciplinaţi ca întotdeauna, dar, în plus, plini de pasiune, populari, şi au chiar şi un pic de strălucire”, asigură televiziunea britanică citată de mensualul berlinez. E un pic prea mult pentru “vechea ţară a poeţilor şi a gânditorilor unde nu este nevoie de un Heinrich Heine pentru a se conscara pesimismului cultural”, scrie Cicero. “Mulţi germani, intelectuali, artişti şi cetăţeni critici din prima linie, se află sub şoc: Ce se mai întâmplă cu medicina cu două viteze? Cu sărăcia copiilor? Cu mizeria în Educaţie?” Cicero pune degetul pe Germania, “acest bunker al lamentărilor”, unde domneşte “dragostea indestructibilă a nefericirii şi a auto-suspiciunii endemice”. Pentru revistă, este timpul să acceptăm că “ne minunăm de ceea ce au devenit nemţii în 60 de ani, şi de ceea ce şi lor le e greu să creadă: o democraţie stabilă şi respectată în lumea întreagă”. “German dar fericit? – O idee interesantă. De urmărit...”
