Alegeți o limbă
Revolta din Ucraina împotriva preşedintelui Ianukovici şi capitularea acestuia în faţa ameninţărilor Rusiei obligă Uniunea Europeană să reflecteze asupra poziţiei sale. Vladimir Putin a mituit Kievul într-un mod pe care Bruxelles nu-l poate egala. Bruxelles nu are de oferit pe termen scurt decât un acord de asociere, iar pe termen lung doar farmecul înfăptuirii unui stat de drept şi democratic bazat pe modelul european.
Iar pentru Europa, este important, din motive geostrategice, ca Ucraina să aleagă tabăra cea bună în conflictul cu Rusia, şi acelaşi lucru este valabil pentru Balcani şi Turcia, a căror loialitate Bruxelles speră de asemenea să o cumpere cu promisiuni. Problema este că politicienii şi cetăţenii din aceste ţări au adeseori aşteptări nerealiste faţă de aderarea la UE, şi că Bruxelles nu îndrăzneşte, în momente decisive, să spună nu, de teama de a nu-şi înstrăina ţara respectivă.
Teama de expansiunea rusească
În ciuda abţinerii executivului de la Bruxelles de a face prea multe promisiuni Kievului, ucrainenii care au susţinut acordul de asociere l-au văzut ca fiind un prim pas către aderarea la UE. Nimeni nu poate explica în mod credibil de ce Turcia este mai europeană decât Ucraina - de ce Ankara din Anatolia ar trebui să fie tratată ca un oraş european mai degrabă decât Liov cu rădăcinile sale habsburgice.
Când vine vorba de ambiţiile sale, Kiev poate conta în orice eventualitate pe sprijinul Varşoviei; nicio ţară UE nu doreşte să rămână un stat de frontieră, şi deci se străduieşte să-şi introducă şi vecinii în uniune. Teama istorică, dar totuşi uşor de înţeles, de expansiunea rusească, întăreşte necesitatea unei zone tampon.
Europa va trebui să se poarte cu blândeţe cu Ucraina. Fiindcă pro-europenii încearcă să-şi împingă ţara către o viitoare aderare, Bruxelles nu va respinge cu bruscheţe această perspectivă, aşa cum nu a avut curajul să dea afară România şi Bulgaria din sala de aşteptare, ceea ce a condus în cele din urmă la aderarea lor la UE. Într-adevăr, [[Bruxelles nu a îndrăznit niciodată - gândindu-se de asemenea la Turcia - să tragă ferm o limită geografică]].
Dacă doreşte să liciteze împotriva Rusiei, Europa trebuie să ofere Ucrainei ceva mai tentant decât un acord de asociere. În acelaşi timp, nu este realist de a gândi că ţara, care se află în prezent în fruntea clasamentului mondial al statelor cele mai corupte, va ajunge în viitorul apropiat să îndeplinească cerinţele de bună guvernare necesare pentru statutul de membru, situaţie comparabilă cu cea din Bulgaria şi România în 2007, sau în prezent în noile state membre candidate din Balcani.
Grecia, care a adus euro în pragul falimentului, ilustrează faptul că astfel de practici frauduloase endemice rămân nerezolvate chiar şi după trei decenii de apartenenţă la UE.
Logodnă ruptă
Europa are trei opţiuni în relaţiile cu ţările care doresc să adere la Uniune. Fie le respinge avansurile, declarând că ambiţiile lor sunt nerealiste, fie începe, precum cu Turcia, negocieri care în cele din urmă stagnează şi conduc la tensiuni semnificative. Faptul este că un "angajament" încălcat duce, după un timp, la mai mult resentiment decât un avans respins imediat. Sau, a treia opţiune este că părţile pot merge înainte în ciuda lipsei de progres, fără a îndrăzni să spună Nu: calea românească şi bulgărească.
[[Extinderea prea pripită către estul Europei provoacă dezertare în rândul europenilor din vest, ceea ce conduce la câştiguri electorale pentru populişti]]; a vedea tensiunea care decurge din axioma liberei circulaţii a persoanelor, rezultând prin intenţiile lui [David] Cameron şi ale [ministrului olandez al Afacerilor sociale şi muncii, Lodewijk] Asscher.
Realiştii ştiu că transformarea necesitată de ţări precum Ucraina, Turcia şi Serbia pentru a îndeplini criteriile de aderare va dura zeci de ani, dacă nu chiar câteva generaţii. În acelaşi timp, Bruxelles nu vrea să respingă aceste ţări, şi pe bună dreptate.
A venit astfel vremea de a lua serios în considerare unele forme intermediare: o distincţie între un statut de membru A şi B; o versiune alternativă a unei Europe cu două viteze, care de fapt există deja cu moneda euro.
Calea de ieşire din această enigmă insolubilă este blocată totuşi de tabuuri, din moment ce multe dintre ţările A ar prefera mai degrabă să nu aspire la acest statut, în timp ce alte state membre mai ambiţioase nu pot îndeplini obligaţiile aferente acestui statut.
O astfel de distincţie va deveni totuşi inevitabilă pentru a nu pierde sprijinul europenilor din vest, dacă Uniunea Europeană alege, din motive de stabilitate geopolitică, să-şi continue expansiunea spre est. Nesocotirea acestei dihotomii va avea drept rezultat o Uniune Europeană care va fi ajuns la Caucaz, dar care în cele din urmă va sfârşi printr-o implozie internă.
