Alegeți o limbă
Uraganul financiar a lăsat urme în sufletul european. O cicatrice urâtă străbate continentul de la Nord la Sud. Abundă vechile şi noile stereotipuri: minciunile greceşti, deliranta exuberanţă spaniolă, temeritatea islandeză, conducerea egoistă a Germaniei. În faţa acestui dialog de surzi între creditori şi datornici, descoperirea este că toate ţările din zona euro au în comun acelaşi destin. Pe drum au dispărut certitudini şi au fost încălcate tabuuri, s-au încrucişat linii roşii şi s-au rescris reguli de aur într-o serie încâlcită de decizii.
Acest şir de măsuri a permis să se evite ce era mai rău, deşi încă mai există multe consecinţe imprevizibile. Un cincinal de criză: cu bănuiala că niciodată nu a existat un plan măreţ pentru a o combate, etapa următoare este că această a doua reorganizare (după perioada constitutivă din anii cinzeci şi prima tranziţie, care începe prin căderea Zidului, include crearea monedei euro şi culminează cu intrarea blocului din Est).
În timpul summitelor din ultimii ani s-a decretat austeritate urbi et orbi: nimeni nu discută această reţetă, chiar dacă se admit greşeli de diagnostic în anumite ţări şi o reacţie exagerată, în general, atribuită gravităţii crizei datoriei în 2010. Bruxelles a reglat tirul, dar cruda realitate este că doar Germania a recuperat nivelul PIB-ului anterior crizei. Europa, prin toate acestea, i-a pierdut pe europeni: Bruxelles este în gardă în faţa creşterii dezamăgirii europene, cu şase luni înainte de alegeri. Înainte de această întâlnire, 60% dintre europeni nu au încredere în UE, potrivit datelor ultimului Eurobarometru, faţă de 31% înainte de criză.
Nevoia de un drum intermediar
Uniunea era şi este un fel de expediţie spre orizont: niciodată nu a existat o hartă pentru a descifra labirinturile acestei nebuloase numită Bruxelles. În această luptă eternă între ce e posibil şi ce se doreşte, UE are nevoie să găsească un drum intermediar între cei care cred că turbulenţele obligă să se facă un salt federal (puţin probabilele State Unite ale Europei) şi cei care pariază pe versiunea euro a Apocalypse Now, de Coppola, cu muzica lui Wagner.
“Mai probabil este să nu existe nici salt federal nici dezmembrare. Şi să se activeze această a doua tranziţie, cu inevitabilele decepţii, precum eterna promisiune a acestei ipotetici întoarceri a Marii Politici”, spune Luuk Van Middelaar, una dintre vocile cele mai interesante de la Bruxelles. Van Middelaar —autor al preţioasei lucrări “Calea spre Europa” (nu a fost tradusă în limba română) şi al discursurilor lui Van Rompuy – defineşte Uniunea drept “o stare de tranziţie permanentă”. “Ceea ce este urgent”, subliniază el, “este să fie recâştigaţi oamenii: asta nu se poate face fără un plan general şi fără conducere”.
Analistul Moisés Naím întăreşte această perspectivă. “Nici instituţiile europene, nici liderii politici naţionali nu au astăzi suficientă putere. […] Europa a fost puternică atunci când a avut lideri puternici. Actualii de la Bruxelles – gen Barroso, Ashton, Van Rompuy – nu oferă prea multe”.
Lumea nu este în criză, dar Europa este. Nu este economică, sau nu este doar economică: [[este o criză politică, instituţională şi mai ales de guvernare]]. Şi în plus este un fel de răzbunare a istoriei, a demografiei şi a geografiei: se înscrie într-o mişcare telurică ducând centrul lumii spre Pacific.
Viitorul este difuz
Mai departe de politică, sau tocmai pentru că străluceşte prin absenţă, viitorul este difuz. André Sapir, de la think-tank-ul Bruegel, arată că scenariul central pentru zona euro va continua să însemne încercarea de a depăşi dificultăţile timp de un cincinal: “Ce este îngrijorător este că încă nu există un consens în privinţa naturii şi a cauzelor crizei: astfel se explică de ce doar putem să aspirăm să depăşim momentul”.
Daren Acemoglu, autor al uneia dintre cărţile fundamentale din ultimele timpuri – “De ce eşuează naţiunile” (nu a fost tradusă în limba română), face parte dintre cei care afirmă că a doua reorganizare a Uniunii “este aici”. Într-o discuţie cu acest cotidian, Acemoglu vedea două revoluţii printre ultimele noutăţi europene: uniunea bancară şi testele anterioare bugetelor naţionale. Uniunea Bancară, în special, poate fi o metamorfoză, o schimbare în natura Europei. Clubul euro a fost întotdeauna obsedat de viciile publice şi de inflaţie, un fel de moştenire a istoriei germane.
[[Euro a fost dotat cu mecanisme de control ale sectorului public]] (cu o credibilitate îndoielnică, cum s-a văzut deja la Maastricht); se presupunea că pieţele îşi făceau propriile reguli şi că viciile private se corectau singure: nu trebuia să dăm atenţie acestui lucru. Dar criza schimbă această aproximare: “Dacă până la urmă uniunea bancară nu îşi scade ambiţia, Europa va experimenta o schimbare substanţială care poate să o ajute să-şi corecteze dezechilibrele”, prezice Acemoglu.
Europa, în sfârşit, va începe să se trezească dacă lucrurile nu se înrăutăţesc. Pentru asta, rolul BCE este esenţial ca supraveghetor bancar. “Trebuie să continuăm să îndreptăm finanţele publice şi să facem reforme, dar cu uniunea bancară Europa priveşte şi spre alte surse de vulnerabilitate. Pentru BCE asta va fi o imersiune în realitate, o cădere din Olimp”, conchide o sursă comunitară.
