Alegeți o limbă
Împărţiţi între curiozitate şi oboseală, italienii doresc să ştie: cum, unde şi cât? Judecătorii, ei, întreabă: cine şi când [lui Berlusconi i se deschide dosar de urmărire penală pentru incitație la prostituție]? Dar a şasea întrebare: de ce?, încă nu se pune.
De ce Berlusconi se comportă el astfel? De ce un om atât de important, un lider de guvern, se înconjoară de curtezane şi fâţe? Cel mai simplu răspuns ar putea fi: pentru că îi place. Nu atât sexul, care la o anumită vârstă este o provocare care se aseamănă cu alpinismul, cât aprobarea şi ale ei trei surori: admiraţie, adulare, adoraţie.
Coregrafia descrisă de către participanţi [la chefurile lui] prezintă unele similitudini cu alte situaţii apreciate de către stăpânul locurilor, precum reuniunile de tinere militante pline de adoraţie, ceremoniile para-TV, nopţile braziliene şi dacea-urile ruseşti, vilele sarde şi universităţile milaneze care îl sărbătoresc.
Exhibiţionismul naţional
Silvio B. prezintă toate caracteristicile unui narcisist atomic. El vrea să fie aplaudat şi admirat. Unul dintre motivele pentru care el urăşte jurnaliştii - cu excepţia celor în versiune domesticită, din propriile lui ziare - este că întrebările critice sunt pentru el dovezi de neiubire. Deci, insuportabile.
Exhibiţionismul naţional - sentimentul care induce necesitatea de a face "bella figura" [impresie bună] - este împins la el până la incandescenţă şi produce acea energie care îl face să renunţe la somn, la prudenţă, la bun simţ; care îl incită să utilizeze canalele de televiziune care îi aparţin ca momeală şi ca răsplată; care îl stimulează să propună drept candidate, să sprijine şi să protejeze femei tinere pentru meritele lor estetico-sexuale, şi să le apere dincolo de orice logică; care îi permite, în sfârşit, să nu vadă partea grotescă a bărbatului singur bântuind prin cluburile de noapte, în căutare de femei îmbrăcate în haine de infirmieră, de profesoare, de poliţiste, personajele a numeroase filme şi ale unei vaste literaturi.
Punerea în scenă artificială a sărbătorilor, complimentele şi linguşirea, parodia seducţiei, ispita previzibilă, iluzia farmecelor vândute. Slăbiciunea lui B. este umană şi italiană. Dar există ceva familiar în această aprobare spasmodică, ale cărei simptome - bine cunoscute în imperiul comercial şi în partidul al cărui Silvio B. este respectiv Dottore şi Presidente - au trecut acum doi ani în domeniul public.
Între Tiberiu şi Hugh Hefner
La vremea respectivă, participarea la aniversarea celor optsprezece ani ai lui Noemi Letizia, în suburbia oraşului Napoli, prezenta semnele unui exhibiţionism paroxistic. Uimirea în ochii invitaţilor la petrecere: iată la ce omul bogat şi puternic nu a putut rezista în acea noapte. Teatralizarea călătoriilor, întâlnirilor şi succeselor gazdei - în vila sa de la Arcore aproape de Milano sau la Palatul Grazioli, reşedinţa lui privată din Roma - este o altă dovadă a aceluiaşi fenomen. Unii oameni au nevoie de public pentru a funcţiona. Dacă nu-l găsesc, ei îl cumpără.
Există ceva din Tiberiu (cum îl descrie Suetonius), şi un pic din Hugh Hefner (imortalizat de Playboy) în Silvio B. Astfel se desfac imperiile, între petreceri, desfrâu şi încercări de a opri timpul, cu artificii pe care cu vremea am ajuns să le cunoaştem. Familie, interese şi succese profesionale nu mai sunt suficiente. Avem nevoie de adulatori, de admiratoare, de cântăreţi şi de o regie atât spectaculoasă cât şi melancolică, mai ales că rolul său este de a învinge melancolia.
Silvio B. este un om singur. El va înţelege acest lucru atunci când va pierde puterea: preţurile vor creşte şi numărul de prieteni se va micşora. Cei care-i vor binele ar trebui să-i spună. Dar poate că este deja prea târziu.
