Alegeți o limbă
Doar în anul 2012 emisiile de poluanți au provocat daune de minim 60 de miliarde de euro, valoare estimată de către Agenția Europeană de Mediu (AEM), cauzând urgențe medicale și decese premature.
Tot conform AEM din 2008 până în 2012 italienii au plătit – alături de englezi, polonezi, germani și olandezi – cel mai scump preț pentru poluarea atmosferică de către industrie. Curele medicale, zilele de concediu de boală și pierderea unor membri de familie care exercitau o activitate profesională au costat minim 20 de milioane de euro, cuprinzând cheltuieli din buzunarul propriu și cheltuieli rambursate de casele de asigurare. Industria oțelului se numără printre cele mai poluante industrii.
Pentru a remedia această situație, Uniunea Europeană a adoptat în anul 2010 o directivă privind emisiile industriale, care trebuie respectată de către producătorii de oțel începând cu anul 2016. Cu toate acestea, giganții industriei siderurgice au zădărnicit aceste reguli datorită unei acțiuni eficiente de lobby la instituțiile europene. Parlamentul European a votat doar obligația
generală de a reduce poluarea. Dar de fapt industria este cea care decide în ce măsură va respecta această obligație, stabilind în mod autonom instrumentele și valorile limită pentru reducerea poluării. Este ca și cum s-ar spune: “Nu treceți pe roșu, dar puteți stinge semaforul”.
În loc să stabilească în această directivă valorile maxime de poluare, legislatorii europeni au delegat această sarcină unor comitete tehnice. Depinde de ele să ceară cele mai eficiente tehnologii disponibile pe piață pentru a îmbunătăți calitatea aerului, indicând pentru fiecare dintre ele nivelul de emisii acceptat.
A fost înființat câte un comitet pentru fiecare sector industrial: unul pentru siderurgie, altele pentru industria chimică, cea alimentară, energia termoelectrică etc. Iar apoi a fost rândul Comisiei Europeane să ia o decizie oficială, care să oblige la respectarea prevederilor. Acest sistem vizează o aliniere normativă la progresul tehnologic, evitând tergiversarea procedurilor parlamentare.
Cu toatea acestea, principiul enunțat a fost trădat în practică. Comitetele sunt de fapt formate aproape în mod exclusiv din reprezentanți ai companiilor campioane la poluare și ai guvernelor care le susțin în numele apărării economiei naționale, cum ne dezvăluie lista participanților la comitet, care în anul 2010 acceptase cele mai eficiente tehnologii în domeniul siderurgic. Niciun consultant independent și doar puțini reprezentanți ai societății civile pot contrabalansa acțiunile participanților din comitet.
Astfel industriașii ocupă o poziție foarte avantajoasă și au profitat de aceasta pentru a boicota tehnologiile mai sustenabile, care sunt de asemenea cele mai costisitoare. Ideea de a investi o parte considerabilă a profiturilor pentru a reduce poluarea nu este una atrăgătoare – îndeosebi pentru întreprinderile siderurgice, afectate de criză prin facturi mari la energie și de concurența din afara Europei, care nu este supusă acelorași regulamente ecologice.
În 2012 comitetul tehnic pentru siderurgie a solicitat ca întreprinderile existente să se poată deroga de la obligația de a introduce așa numitul mecanism al filtrelor cu sac sau “baghouse”.
Acesta este un procedeu inovator, menit să limiteze emisiile în atmosferă în timpul sinterizării și a prelucrării materialului feros, din care se extrage oțelul în furnale. Metoda aceasta este mai eficientă decât utilizarea filtrelor depășite cu precipitator electrostatic și se folosește deja cu succes în uzinele siderurgice din Germania. Cu ajutorul acestei tehnologii este posibilă o reducere de 60% a poluanților emiși, mai precis a particulelor fine sau a pulberilor în suspensie. Responsabile de boli respiratorii, cardiovasculare etc. Potrivit estimărilor AEM, pulberile în suspensie sunt responsabile pentru 430 000 de decese premature numai în anul 2011, iar de circa 65 000 în Italia.
Experții au estimat de asemenea că minim 4 000 de tone de particule fine în exces ne-ar putea umple plămânii, dacă oțelăriile rămân la tehnologiile perimate în loc să le substituie cu altele mai curate. Și asta dacă luăm în calcul doar emisiile provenite din instalațiile de aglomerare. Această cifră reprezintă mai puțin de 1% din densa pâclă de particule fine care ne acoperă orașele, provenite în primul rând din consumul privat și din traficul rutier, iar mai apoi din industrie (care contribuie cu circa 25% la această poluare). Gradul de concentrație a pulberilor în suspensie în Europa depășește adesea nivelul maxim prevăzut de Organizația Mondială a Sănătății.
Pentru fiecare tonă de particule fine în plus, contribuabilii din Uniunea Europeană plătesc anual o factură medicală în valoare de 23 000 de euro în medie. Surplusul de particule fine acumulat de siderurgia europeană pe parcursul a doar cinci ani reprezintă pentru colectivitate un cost potențial de circa 900 de milioane de euro (aproximativ două milioane de euro pentru fiecare bolnav decedat). Această sumă este superioară celei de aproape 700 de milioane, care ar trebui cheltuită de cele în jur de treizeci de întreprinderi producătoare de oțel din Europa pentru a instala cea mai avansată tehnologie, de care cea mai mare parte din ele se dezice. Experții au calculat o investiție medie de 23 de milioane de euro pe întreprindere.
Conform Confederației Europene a Industriilor Fierului și Oțelului (Eurofer), cu sediul la
Bruxelles, decizia este în concordanță cu directiva care permite derogări atunci când se poate demonstra o majorare disproporționată a costurilor în comparație cu beneficiile pentru mediu. Evaluarea finală a situației revine autorităților naționale de control, care de anul viitor vor emite autorizațiile de operare pentru uzinele siderurgice pe baza noilor reglementări.
În ceea ce privește Comisia Europeană, aceasta s-a limitat la confirmarea rezultatelor controversate ale comitetului tehnic, transformându-le în decizii oficiale. Funcționarii săi au afirmat că au respectat pur și simplu procedura prevăzută de directivă. Uniunea Europeană preferă deci să închidă ochii și să inițieze proceduri privind încălcarea dreptului comunitar împotriva guvernelor, atunci când dezastrul este iminent sau a avut loc deja. Așa s-a întâmplat în cazul oțelăriei ILVA din Tarent, Italia.
Sondajul a fost realizat cu susținerea Fondului european pentru jurnalism investigativ; la acesta s-au adăugat contribuțiile altor colaboratori prin platforma pentru jurnalism participativ, MobileReporter.
