Zidul dintre generaţii

Ne amintim de construirea şi căderea zidului ca o rutină. A apărut un discurs care cuprinde totul, de la non-statul de drept al RDG şi revoluţia paşnică până la unitate. Această poveste colectivă exclude însă ceva decisiv: ultima, cea de-a treia generaţie a Germaniei de Est.

Noi, tinerii est-germani, aveam poate opt-zece ani atunci când a căzut zidul. Cea mai mare parte a vieţii noastre ne-am petrecut-o în Germania reunificată cu toate libertăţile ei. Aproape ne convinsesem pe noi înşine că am ajuns la capătul drumului, că am lăsat în urmă vechile şanţuri despărţitoare între est şi vest.

Dar zidul este încă o parte din noi. Există câteva amintiri palide legate de primele după-amiezi de pionier. Unii dintre noi au purtat garoafe la aniversări, având încredere oarbă în părinţi şi profesori. Alţii s-au simţit paralizaţi atunci când cererea de călătorie în străinătate a părinţilor lor a fost respinsă. Ruşinea şi mândria, înainte şi după, merg împreună. Dar asta nu e totul. Zidul a fost distrus cu 20 de ani în urmă, dar îl simţim până astăzi în familiile noastre. El desparte între timp părinţii de copii şi determină cum ne amintim şi de ce.

Un curier administrativ stârnea temeri existenţiale

Cu RDG-ul, s-au prăbuşit şi toate orientările până atunci valabile. Dintr-o dată nu dispăruse doar bariera care ne separa, ci şi protecţia din zid. Şi cu el, şi o ţară, pe care nu mulţi au iubit-o, dar în care se stabiliseră toţi. De la o zi la alta părinţii noştri au trebuit să rezolve probleme pe care nu le cunoşteau. Ei trebuiau să recupereze şi să se adapteze la un sistem diferit de ce visaseră. Astfel o scrisoare lapidară a unui avocat sau una de la o companie de asigurări putea să stârnească temeri existenţiale, pentru că nimeni nu ştia ce înseamnă de fapt.

Deodată planurile de viaţă ale părinţilor noştri nu mai valorau nimic. Iar ce trăiseră ei părea greşit. Deodată părinţii noştri erau slabi şi neputincioşi. Au trebuit să afle singuri că bigudiurile şi CDU nu-şi ţin promisiunile. Indiferent dacă erai copilul unui muncitor, unui preot sau unui funcţionar. Nimeni n-avea habar, toţi erau suprasolicitaţi.

Această nesiguranţă în familii, dar şi la nivel macro, ne leagă pe noi, cea de-a treia generaţie a Germaniei de Est. Bunicii noştri au mai trăit războiul. Ei au contribuit în mare măsură la construirea RDG-ului şi la începerea unei noi vieţi. Părinţii noştri s-au născut în anii ’50 -’60 şi n-au cunoscut nimic altceva în afara acestei ţări.

Între 1975 şi 1985 au venit pe lume circa 2,4 milioane de oameni în RDG. Ei sunt a treia generaţie a unei ţări care nu mai există. Nici noi n-am avut experienţe cu noul sistem, numai că noi, tinerii, nu aveam ce pierde. Vedeam mai multe oportunităţi decât primejdii. Le-am explicat puţin părinţilor lumea.

Părinţii au o memorie selectivă

Dezavantajul profundei nesiguranţe din acea vreme este o memorie selectivă în raport cu RDG-ul. Părinţii noştri se refugiază în amintiri şablonistice. Ei povestesc puţin şi de cele mai multe ori doar ce nu le produce un disconfort astăzi. Ei nu vor să-şi pună în pericol identitatea abia câştigată. De aceea îşi povestesc şi viaţa lacunar şi convenabil. Vorbesc despre colectiv, în care au lucrat cu toţii. Sau despre demonstraţiile de lunişi de vacanţele organizate. Dar noi, tinerii, îi lăsăm să scape doar cu asta. Noi înşine n-am întrebat până acum de asta. Am fost muţi.

Muţi, pentru că nu vroiam să complicăm şi mai tare lumea lor. Noi eram acolo când şi-au cumpărat o maşină nouă, când au făcut prima călătorie în Occident, când şi-au pierdut job-ul sau au fugit în grădiniţa din spatele curţii.

Am fost muţi şi atunci când RDG-ul şi perioada de după revoluţie au fost negociate public. Eram foarte tineri atunci şi nu ne potriveam într-un discurs care aduceainterpretări unilaterale ale istoriei. Şi cine trebuia să se declare atunci est-german? Noi suntem integraţi şi ambiţioşi şi de multe ori mai capitalişti decât mulţi din Vest. Preferăm să scăpăm de originea noastră, decât s-o transformăm în obiectul unei dezbateri.

Preţul pentru pacea mută este că am uitat să întrebăm: Cum era totuşi viaţa în statul totalitar? De ce a rezistat acest stat atât de mult? Cum te simţeai când ţi se spunea că trebuie să intri în armată pentru a putea studia apoi? Cum te simţeai când erai întrebat unde îţi este dosarul făcut de Stasi, ca să ţi-l citească? Aceste întrebări trebuie puse pentru ca să putem creiona un nou discurs mai complex şi mai contradictoriu decât cel vechi.

Nu mai vrem să alegem doar între RDG ca non-stat de drept şi o Ostalgie goală. Să exprimi inexprimabilul înseamnă să înlături în sfârşit zidurile din familiile noastre.

Din Berlin

Un "Disneyland" al războiului rece

A devenit oare capitala germană un "Disneyland" al războiului rece? Este în orice caz întrebarea pe care şi-o pun astăzi mulţi politicieni şi istorici germani,informează Der Spiegel. ...În timp ce Germania se pregăteşte să comemoreze 50 de ani de la construcţia Zidului, săptămânalul evocă un oraş în care "am dezbătut timp de ani de zile despre forma pe care ar putea să o ia memoria, în timp ce întreprinzători şi investitori particulari se jucau cu locurile cele mai simbolice ale separării, cu propriile lor concepte şi proiecte comerciale". De la plimbările de-a lungul a ceea ce a mai rămas din zid la Trabantul Made in RDG şi reconstituirea controalelor la frontierele dintre Est şi Vest, "RDG revine sub forma unei atracţii pentru turişti", explică revista.

Totuşi, "foarte mult timp Zidul nu ar fi trebuit să aibă decât o destinaţie: să dispară", aminteşte Der Spiegel, evocând aversiunea pe care o au unele generaţii pentru această barieră care a fost mult timp cea a ruşinii. Astăzi, aceşti câţiva kilometri de beton ar putea face parte dintr-un "Centru pentru Războiul Rece", un proiect de muzeu care ar reuni "diferitele aspecte ale diviziunii" dintre RFG şi RDG şi ar oferi vizitatorului "o explicaţie globală". Der Spiegel trage concluzia: "cu 5.5 milioane de vizitatori în muzeele şi locurile sale istorice, interesul pentru istoria modernă a Berlinului nu a fost niciodată atât de ridicat".