Alegeți o limbă
În Europa, nuclearul este ca imigranţii : toată lumea are nevoie de ei, dar nimeni nu-i vrea la ei acasă. Şi în ambele cazuri, consecinţele se resimt pentru mult timp. Iar deoarece imigraţia şi energia nucleară sunt fenomene de lungă durată, nu trebuie să fie abordate sub impulsul emoţieişi într-o perspectivă care nu depăşeşte un mandat sau o campanie electorală.
Cu toate acestea, liderii europeni par incapabili să reziste tentaţiei de a exploata - dacă nu chiar de a încuraja - temerile concetăţenilor lor atunci când abordează acest subiect. Să luăm nuclearul, de exemplu. În urma incidentului cu centrala japoneză de la Fukushima, peste tot în Europa - exceptând poate în Franţa - guvernele au evocat pauze de reflecţie, moratorii sau referendumuri asupra nuclearului, întrecându-se în care denunţă mai repede şi mai tare riscurile atomului şi propune să scăpăm de acesta. Premiul revine pentru moment Angelei Merkel.
Ceea ce ei omit să spună este că o parte din energia electrică consumată în ţara lor este importată, şi că o parte din aceasta este nucleară. De exemplu,10% din electricitatea consumată în Italia este produsă în centralele nucleare franceze. Problemele sunt astfel depărtate şi se poate proclama cu mândrie că nu este nevoie de reactoare. În materie de energie, aidoma imigraţiei şi politicii externe, statele membre aplică metoda fiecare pentru sine-însuşi, şi trăiască suveranitatea naţională.
Problema este că energia nucleară reprezintă astăzi aproape 30% din energia electrică produsă în UE, şi că, dacă previziunile privind consumul de energie nu se schimbă şi dacă Europa vrea să realizeze obiectivele pe care şi le-a stabilit în materie de reducere a emisiilor de CO2, nu sunt multe alternative. Poate că nu este decât o soluţie temporară, în timp ce se dezvoltă mai bine energiile regenerabile (în prezent, ele nu constituie decât 7,8% din consumul energetic al UE). Ieşirea din nuclear nu se poate face deci decât treptat, ceea ce presupune viziune pe termen lung şi colaborare.
