Alegeți o limbă
Nu putem să trăim fără putere, de aceea ea trebuie limitată. Hannah Arendt scria că puterea nu are nevoie de justificare pentru că este "inerentă oricărei comunităţi politice". Ea trebuie, în schimb, să fie legitimă. Exerciţiul public şi permanent al puterii politice permite limitarea sa acordând-o în acelaşi timp, cât se poate de bine, cu legitimitatea şi libertatea individuală, adică de fapt cu principiile şi practica democraţiei constituţionale.
Hannah Arendt scria aceasta în 1971, comentând ceea ce descoperea în acelaşi moment opinia publică americană, datorită presei: un ansamblu de abuzuri sistematice ale puterii, orchestrat de către Casa Albă pentru a acoperi rolul serviciilor secrete şi al Departamentului de Stat în Indochina şi în Vietnam, de la Al Doilea Război Mondial încoace.
Abuzul de putere este un fapt extrem de grav: el distruge comunitatea politică reducând cetăţenii la stadiul de subiecţi; punându-i în situaţia de a nu şti şi deci de a nu putea judeca competent, el lasă celor care guvernează extraordinara libertate de a face ce vor. Abuzul minează de la rădăcină încrederea fără de care nu pot exista relaţii politice într-o societate de drept.
Exerciţiul puterii conduce la abuzuri
Liberalismul a tratat mai mult sau mai puţin bine această problemă, admiţând că, pe de o parte, că puterea este necesară, şi pe de altă parte că exerciţiul său stimulează la oameni o tendinţă de a considera că nu au niciodată suficientă putere, şi deci de a abuza de ea. Puterea alimentează pasiunea pentru putere cu o escaladare fatală spre monopol. Constituţiile moderne pleacă toate de la principiul că trebuie să ne aşteptăm la abuzuri din partea celui care exercită puterea. De aceea ele instituţionalizează funcţiile publice şi ţin puterea politică strâns legată prin reguli rigide şi clare.
Plecând de la această concepţie liberală, s-a format ideea că unica legitimitate pe care puterea politică o poate avea este aceea care decurge din respectul garanţiilor libertăţilor individuale şi deci a limitării şi a controlului puterii (limitare în durată şi în intensitatea sa datorită alegerilor, controlului constituţional şi a diviziunii puterilor) trecând prin constrângeri pe care cel care guvernează nu le poate ignora.
A viola limitele pe care decenţa acestei libertăţi le impune este echivalent cu a păşi singur în afara legii (un act care l-a împins pe John Locke să justifice nesupunerea şi revolta, adăugând faptul că din nefericire popoarele au mai degrabă capacitatea de a suporta abuzuri decât de a se revolta împotriva acestora). Puterea, atunci când devine arbitrară, nu mai este o putere politică. Este o dominare absolută şi deci o forţă goală care face din cel care o suportă o fiinţă supusă: este deci diferenţa între dominare şi guvernare.
Cazul italian este mai scabros şi mai înjositor
Reflecţiile filosofului Hannah Arendt se adaptează de minune la ceea ce se întâmplă în Italia. Faptul că în locul unui război nedrept este vorba aici de relaţii erotice cu minore şi tinere femei nu schimbă cu nimic natura arbitrariului. Doar îl face mai scabros şi mai înjositor. Şi în cazul italian, manipularea, mascarea faptelor şi disimularea lor sunt arme utilizate de către un guvern care a instaurat o "celulă de criză" pentru a rescrie "adevărul preşedintelui Consiliului despre apelul telefonic dat la o prefectură de poliţie [pentru punerea în libertate a unei prostituate minore]" .
Disimulării adevărului i s-a adăugat o răsturnare calculată de fapte care, prin mai multe aspecte, pun Italia şi relaţiile sale internaţionale într-o postură proastă: în apelul telefonic dat pentru eliberarea minorei, s-a argumentat că tânăra fată este nepoata preşedintelui egiptean Hosni Mubarak. Preşedintele Consiliului italian utilizează autoritatea sa de garant al interesului naţional pentru a acoperi comportamente ilicite. Abuz deci în toate sensurile cuvântului, afront împotriva propriei ţări şi implicarea mincinoasă a unui stat străin.
Într-o democraţie constituţională, şeful guvernului şi miniştrii săi (puterea executivă) îşi primesc legitimitatea din pactul fondator care dictează regulile şi durata desemnării. Dar şi, dacă este necesar, cel care dictează destituirea lor, pentru a putea fi supuşi unei justiţii ordinare "pentru delicte comise în exerciţiul funcţiunii". Aceste reguli şi aceste limite califică acţiunea politică drept acţiune publică, şi stabilesc faptul că aceste acţiuni aparţin comunităţii politice şi nu celui care o exersează. Acesta din urmă nu poate să substituie părerile sale personale modalităţilor definite de către lege în relaţiile sale cu instituţiile.
Ori abuzul blochează dimensiunea publică a puterii făcând din exerciţiul său un fapt absolut particular. Aici puterea devine o forţă brută, o putere la discreţia celui care o manipulează ca un instrument pentru privilegiile sale. Atunci când un om de stat violează normele care îi regulamentează acţiunea, el confiscă puterea şi o pliază intereselor sale.
