Opinion, ideas, initiatives Cine se teme de Germania ? / 2

“Acum vorbim germană”

“Europa vorbeşte germană”, trâmbiţează parlamentarul german Volker Kauder. – Nu trebuie să exageraţi, avertizează Berliner Zeitung. O uniune de democraţii libere arată altfel.

Publicat pe 22 noiembrie 2011 la 15:54

Atunci când Gerhard Polt şi-a lansat în 1988 minunatul său film “Man spricht deutsh” – [Se vorbeşte germană] am putut să râdem din toată inima de această caricatură a vieţii turiştilor germani în Italia. Cu doi ani înainte de reunificare era foarte clar că asemenea atitudini ignorante ale nemţilor puteau fi găsite în camping-uri sau la mese festive, dar că politica naţională germană gândea şi acţiona profund european şi în niciun caz hegemonic.

Acum publicistul britanic Timothy Garton Ash a recomandatsă se adauge un nou verb limbii engleze: to kauder. Asta ar însemna să aduci vorbe de la colţul străzii pe scena politică a Europei. El se referea aici la apariţia şefului fracţiunii CDU/CSU din Bundestag, Volker Kauder, la Congresul CDU. Apropiatul cancelarului Angela Merkel a explicat acolo cu vervă săptămâna aceasta: “Acum deodată se vorbeşte germană în Europa!

Şi nu se referea la proiectul constant lipsit de succes al UE de a face germana limba colocvială la Bruxelles, ci la dictatul german al unei politici de economisire şi stabilitate, se poate spune şi politică de austeritate. După nici 25 de ani, satira a devenit realitate.

Supremaţia Germaniei, sărbătorită

Europa se teme de supremaţia germană, iar nemţii nu înţeleg asta. Guvernanţii lor o sărbătoresc ca pe un succes. Convingerea turiştilor din filmul lui Polt că Italia ar fi totuşi o ţară frumoasă, dacă n-ar fi locuită de italieni, este exprimată acum şi în zona guvernării, la Berlin.

După catastrofele politicii hegemonice germane declanşate de Bismarck, Wilhelm al II-lea şi Hitler care au dus în final la dispariţia totală politică şi morală a statului naţional german, implicarea Republicii federale în comunitatea vest-europeană a urmărit constant două obiective: întoarcerea în comunitatea popoarelor şi o asigurare împotriva revenirii Germaniei ca mare putere.

Este meritul istoric al lui Konrad Adenauer, Willy Brandt şi Helmut Kohl, că au urmat această politică timp de decenii în mod credibil şi cu succes. Dar atunci când în 1990 a devenit clar că în mijlocul Europei va apărea din nou o Germanie unificată, mult mai puternică decât cele două state componente RFG și RDG, vecinii şi chiar şi unele cercuri germane n-au mai fost atât de sigure dacă lucrurile vor rămâne aşa.

Helmut Kohl şi ai săi au răspuns cu un citat din Thomas Mann: “Noi nu vrem o Europă germană, ci o Germanie europeană”. Ca garanţie au renunţat chiar şi la marca germană, simbolul mult iubit al miracolului economic de după război.

Schimbare de mentalitate vizibilă

Dar odată cu asta s-a produs şi o schimbare de mentalitate, la început imperceptibilă, aceasta a devenit tangibilă odată cu sentinţa dată de Tribunalul Constituţional federal în legătură cu tratatul de la Lisabona din 2009. Aceasta subliniază suveranitatea statului naţional german într-un mod care vizează o Europă germană. Dar a fost nevoie să vină criza euro pentru a se transforma opinia juridică în practică politică, într-un mod mult mai rigid decât şi-au dorit vreodată judecătorii din Karlsruhe.

Într-un fel este meritul lui Volker Kauder că a tăiat ceaţa diplomatică prin cuvintele lui arogante. Ce treabă mai are impunerea politicii de austeritate, gândite la Berlin, ţărilor din sudul Europei ca imperativ fără alternative şi aplicarea acesteia de nişte guverne de experţi cu o Europă democratică, diversă şi egală? Şi cum se împacă presiunile politice ale Berlinului asupra Băncii Centrale Europene cu mult clamata independenţă a acesteia?

Putem să acceptăm faptul că Angela Merkel nu s-a grăbit să îmbrăţişeze de bună voie acest rol. Dar tocmai puterea Germaniei, care se datorează mai întâi succesului euro şi al politicii de austeritate germane din ultimii ani, o forţează acum să preia conducerea. Astfel dorinţa greacă de a organiza un referendum devine o ameninţare, astfel chiar Franţa este adusă pe linia germană şi astfel vom ajunge la o Europă de nucleu german, compusă din ţările zonei euro, şi poate în curând doar din cele puternice.

Pasiunea Angelei Merkel pentru Europa, descoperită abia acum sună bine. Dar este o pasiune pentru o cu totul altă Europă decât uniunea de democraţii libere şi egale, pe care o visaseră predecesorii ei.

Are you a news organisation, a business, an association or a foundation? Check out our bespoke editorial and translation services.

Susţineţi jurnalismul european independent

Democraţia europeană are nevoie de publicaţii independente. Voxeurop are nevoie de dumneavoastră. Alăturaţi-vă comunităţii noastre!

Pe același subiect