Alegeți o limbă
Barcelona este plină de turişti. Tarifele hotelurilor au crescut anul trecut. Cafenelele din jurul Pieţei Catalunya servesc în continuare cafea foarte scumpă. Poliţia îi alungă pe cerşetori. Însă trebuie să cauţi urmele crizei doar câteva străzi mai departe.
La o intersecţie de pe Avinguda Diagonal mă întâlnesc cu Pedro Panlador, un bărbat slab care s-a oprit în faţa unei filiale a Bankia. Vrea s-o ia cu asalt. Câţiva oameni cu aceleaşi gânduri îl însoţesc. Au sunat la redacţiile unor ziare ca să relateze despre acţiunea lor, dar acestea au refuzat. În Spania se întâmplă frecvent acum ca undeva să fie atacate anumite bănci.
Bankia [o bancă din Madrid care s-a format în 2010 prin fuziunea a 7 bănci de economii regionale] l-a dat pe Pedro Panlador afară din locuinţa sa pentru că nu-şi mai putea plăti creditul. În primele trei luni ale acestui an, zilnic au fost evacuate cu forţa aproximativ 200 de locuinţe.
Panlador este născut în Columbia şi trăieşte de 12 ani în Barcelona. În prezent are datorii de 242 000 de euro. Înainte de criză era şofer, dar acum este şomer de peste doi ani.
Pietonii trec pe lângă el, unii îl încurajează, iar alţii îl aplaudă. Niciunul nu consideră inadecvat faptul de a te aşeza în faţa unei bănci şi de a-i numi pe angajaţii acesteia “infractori”. Panlador spune că va proceda “paşnic” şi că vrea doar “să vorbească cu directorul”.
În 2011, Bankia a înregistrat pierderi de trei miliarde de euro, iar acum banca are nevoie de peste 20 de miliarde pentru a nu intra în faliment şi a nu trage după sine şi întregul sistem financiar spaniol în prăpastie. Ultimul şef al băncii a fost Rodrigo Rato, fost ministru de finanţe în timpul cabinetului condus de premierul José María Aznar. Până în 2007, Rato a fost şeful FMI. Acelaşi FMI care va trebui să salveze Spania în curând. Sună ca o glumă.
Țara demonstrațiilor triste
Panlador şi băieţii lui vor să înceapă acum asaltul. Ei fac asta pentru prima oară. Panlador a campat deja în faţa unei filiale a Bankia, dar consideră că un asalt asupra acesteia face mai multă impresie. El îşi adună curajul şi se îndreaptă către intrare. Acolo vede că filiala are o uşă de securitate şi o sonerie.
Panlador sună, dar Bankia nu deschide. Panlador se întoarce spre ceilalţi care nu ştiu ce să facă. În cele din urmă unul dintre ei suflă într-un fluier.
Panlador lipeşte câteva autocolante pe geamul băncii. Băncile trebuie să înceteze să-i dea afară din locuinţele lor pe clienţii îndatoraţi, scrie acolo. Spania este ţara demonstraţiilor triste.
Panlador face câţiva paşi înapoi. În Spania nu există o insolvenţă privată , iar Panlador va rămâne toată viaţa cu datoriile de 242 000 Euro [o ştergere a datoriilor, chiar şi parţială, este exclusă]. “Sunt obosit”, spune el.
Probabil că protestul său are nevoie din când în când de un mic succes, de ceva speranţă care să-i arate că merită să ducă această luptă. Şi probabil trebuie ca măcar duşmanul să fie clar.
Dar cine este de vină? Bankia, pentru că i-a dat un credit de un sfert de milion de euro unui om care nu câştiga decât 940 Euro net pe lună? Sau Panlador, pentru că a luat un astfel de credit? Nu l-a forţat nimeni. Poate că amândoi sunt de vină.
Poate că doar această mare de şanse este de vină. Peste tot se construia, peste tot se câştigau bani. Bani ieftini, bănci care i-au făcut cadou, locuinţe care păreau să se finanţeze singure, slujbe numeroase – toate astea i-au transformat pe spanioli în jucători împătimiţi, iar ţara într-un cazinou. Nimeni nu mai trebuia să sufere de pe urma faptului că vecinul său are o casă de weekend în Conil - Costa de la Luz, în timp ce el nu are decât o casă la marginea oraşului. Cine ar fi bănuit că în final oameni ca Pedro Panlador vor sta în faţa unei filiale de bancă şi vor suna la sonerie?
Bogăție la timpul trecut
Dau mâna cu Panlador şi îi urez succes. Barcelona este superbă, mult mai frumoasă ca Berlin, Frankfurt pe Main sau München. Şi asta în ciuda plăcuţelor cu “De vânzare” de la balcoane, în ciuda comercianţilor de aur care cumpără bijuteriile celor disperaţi. Oraşul mi se pare asemănător soţiei directorului de uzină care încă nu vrea să creadă că firma lor este falimentară. Blana este încă acolo, la fel inelul cu diamante, porţelanul, dar toţi ştiu că în curând bogăţia lor va fi la timpul trecut. Rata şomajului în Barcelona a crescut anul trecut cu 7% până la 17,7%. 17,7% şomeri în cel mai bogat oraş spaniol.
Mă urc în maşină şi părăsesc Barcelona. Am o întâlnire în Sabadell, un fost oraş textil. Am stabilit o întâlnire cu un tată, Antonio. Şi el şi-a pierdut locuinţa, dar nu vrea să ia cu asalt o bancă, ci să se apere cu adevărat. El a ocupat o locuinţă.
Este după-amiază. Antonio stă la uşa locuinţei lui şi ştie ce gândesc. Arată ca George Clooney. "Eu ştiu ce înseamnă, asta spun toţi", spune el.
Antonio intră în holul îngust, îmi arată baia mică, o bucătărie americană cu un frigider mare, un dormitor cu două paturi, cu câte un animal de pluş pe ele.
“Asta este. Două camere, parter, noua noastră casă”, spune Antonio. În toaletă sunt stivuite câteva cartoane.
“De câtă vreme eşti deja aici?”
“De două zile.”
“Cum ai intrat?”
“Nu spun, dar am fost odată sudor. Mâine fiicele mele vor dormi aici pentru prima dată.”
Antonio are două fiice, în vârstă de 14 şi respectiv 17 ani. Cea mai mică merge la şcoală, iar cea mare face un stagiu de formare ca frizeriță, dar nu primeşte bani din cauza crizei. Este, totuşi, singura din fosta ei clasă care a găsit un loc de muncă. Antonio dă o raţă de pluş la o parte şi se aşează pe pat.
Antonio Zamora Hidalgo, 47 de ani, un tip introvertit, şi-a început alaltăieri lupta împotriva sistemului. El a lucrat peste 20 de ani într-o fabrică de metal şi a plătit timp de 12 ani creditul luat pentru locuinţa sa de la banca BBVA. Atunci când n-a mai plătit rata, a pierdut totul.
Nu este niciun Hartz IV (alocaţie pentru şomeri) în Spania, ci există o reglementare care prevede că cel care ia creditul nu poate să dea pur şi simplu înapoi imobilul pentru a-şi achita datoria. El pierde locuinţa şi rămâne dator cu preţul total de cumpărare.
Cine este de vină?
Antonio Zamora Hidalgo nu a ştiut unde să se ducă cu copii. Soţia lui a părăsit familia pentru că s-au scufundat în datorii. Antonio s-a adresat iniţiativei cetăţeneşti PAH din Barcelona. Acolo i s-a spus că 20% din locuinţele spaniole sunt libere. Printre ele şi una din Sabadell, nelocuită de cinci ani.
Mica locuinţă este situată într-o stradă lăturalnică, liniştită, din cartierul Cann’Oriac, şi aparţine Caixa Catalunya, una dintre acele mari bănci de economii din Spania. Bănci care au dat ca apucatele credite imobiliare în ultimii ani şi au trebuit să fie salvate cu banii contribuabililor.
“Aşa ţi-ai imaginat-o?”, mă întreabă Antonio. Mă uit împrejur în camera minusculă. Cele două paturi aproape o umplu în totalitate.
“Dacă tot ocupi ilegal o locuinţă, de ce nu un apartament mai mare?”
Antonio nu se poate abţine să nu râdă. El nu se referă la locuinţă, ci la situaţia Spaniei.
“Eu pot să-ţi spun care este situaţia. Situaţia este de aşa natură încât tipi ca mine ocupă locuinţe”, spune Antonio.
Cine este de vină până la urmă ?, mă întreb odată ajuns pe autostradă. Omul n-a avut niciodată până acum probleme cu poliţia. Nu bea, nu este anarhist, nu este de stânga şi nu se uită nici măcar la ştiri. Acum este ocupator de case. Probabil că doar a avut ghinion şi a fost luat de val atunci când acest sistem piramidal, bazat pe credite ieftine şi preţuri crescânde la locuinţe, numit miracolul economic spaniol, s-a prăbuşit. Era încă vremea când revista Time, din New York, titra sugestiv “Spain rocks” [Spania e tare].
