Azilul în Europa – un miraj

25 de migranţi au murit asfixiaţi în cala navei care îi ducea în Italia. Acest nou episod din drama care se desfăşoară de zeci de ani în sudul Europei face parte dintr-o strategie de descurajare pusă în aplicare pentru a lupta împotriva imigraţiei, consideră un editorialist german.

Publicat pe 3 august 2011 la 14:38

Marea Mediterană este un cimitir. Se numără deja 1820 morţi de la începutul anului : refugiaţi care se îmbarcaseră spre Europa. Aceştia au murit de sete deasupra apelor, s-au înecat pe mare sau în largul insulei Lampedusa, victime ale unei politici neînduplecate a ţărilor europene faţă de refugiaţii politici.

Insula Lampedusa este ca un colac de salvare pentru refugiaţii care traversează Marea Mediterană. Puţini sunt cei care ajung la ea, dar nici aceştia nu sfârşesc mai bine fiindcă nu pot rămâne acolo. Majoritatea sunt imediat trimişi înapoi de unde vin. Politica de repatriere este probabil cea care funcţionează cel mai bine dintre politicile europene faţă de refugiaţi. Miniştrii europeni de Interne şi Afaceri Externe sunt încântaţi atunci când reuşesc să relege vechile acorduri cu noile guverne din Africa de Nord. „Departe de ochi, departe de inimă„, aceasta este lozinca acestor acorduri de înapoiere.

Cheltuim o grămadă de bani pentru a introduce dreptul de azil în ţările din care pleacă refugiaţii dar nu ne interesează soarta celor care sunt plimbaţi din stânga-n dreapta. Ne spălăm pe mâini precum Pilat din Pont.

Europa îşi protejează graniţele, dar nu refugiaţii. Aceşti morţi sunt victime ale unei lipse de asistenţă pentru cei aflaţi în primejdie. Douăzeci şi cinci de tineri au murit sufocaţi de gazele de eşapament în cala unui vapor care îi ducea din Libia către Italia. Aceste decese de refugiaţi au devenit o rutină îngrijorătoare. Se vorbeşte despre ele ca despre destine care nu puteau fi schimbate. Europa consideră soarta acestor refugiaţi în Marea Mediterană – cea pe care romanii o numeau Mare Nostrum – drept un soi de fatalitate, de teamă de a nu atrage şi mai mulţi dacă le oferă asistenţă. Deci asistenţa celor în primejdie ar fi ca un fel de incitare la exil.

Iată de ce nicio navă de salvare nu vine în ajutorul migranţilor, şi de ce nu există niciun program european de ajutor şi găzduire pentru refugiaţi. Moartea acestor refugiaţi face parte, că vrem sau nu, din strategia de descurajare implementată de Europa. Frontex, Agenţia Europeană pentru Gestionarea Cooperării Operaţionale la Frontierele Externe, este însărcinată cu interceptarea refugiaţilor, şi nu cu ajutorarea lor. Înmulţirea controalelor agenţiei, în aer şi pe pământ, îi obligă pe refugiaţi să ia riscuri din ce în ce mai mari. Textul convenţiilor de la Geneva privind refugiaţii, vechi de 60 de ani, este fragil. Angajamentul Uniunii Europene de a stabili un spaţiu de libertate, de drept şi de securitate este valabil numai pentru cetăţenii europeni.

Când a fost fondată asociaţia germană de asistenţă pentru refugiaţi, Pro Asyl, acum 25 de ani, majoritatea migranţilor veneau din Europa de Est. Fugind de dictaturile socialiste sau de războiul în fosta Iugoslavie, ei cereau azil în Germania. Sosirea acestor refugiaţi a fost un semn prevestitor al prăbuşirii blocului sovietic, explică Jürgen Micksch, preşedinte al Pro Asyl. Acelaşi lucru este valabil pentru refugiaţii actuali. Aceşti candidaţi pentru exil sunt un semn al tulburărilor politice, sociale şi culturale în ţările din sudul Mediteranei. Dar ţările europene continuă să se poarte la fel faţă de aceste state, şi în timpul schimbărilor şi după.

Cu insurgenţii au fost realizate negocieri preliminare pentru a-i încuraja să semneze acorduri de repatriere. Aceasta e oare cu adevărat prima urgenţă a democraţiilor europene? Aceasta este imaginea UE pe care primăvara arabă o va reţine : democraţia europeană ca fiind un fel de uriaşă organizaţie exclusivă şi sine-suficientă?

Vasele pline de refugiaţi din Marea Mediterană, astăzi cotidiene, şi-au făcut de fapt prima apariţie acum exact douăzeci de ani : în august 1991, primii refugiaţi albanezi ajungeau cu barca în sudul Italiei. Urmăriţi de soldaţi pe străzile din Bari, aceştia au fost închişi în stadioane unde nu primeau nici mâncare nici apă, nici măcar femeile şi copiii. Era o panică generală. Forţele militare trebuiau să patruleze în Marea Adriatică pentru a intercepta refugiaţi încă pe apă. La vremea respectivă, era considerat absurd. Astăzi, a devenit o strategie europeană. Europa trebuie să înceteze să încerce să ridice o nouă Cortină de Fier. Ea trebuie din nou să-i apere pe cei persecutaţi şi să ofere o şansă imigranţilor. Europa fără umanitate nu mai este Europa.

Are you a news organisation, a business, an association or a foundation? Check out our bespoke editorial and translation services.

Susţineţi jurnalismul european independent

Democraţia europeană are nevoie de publicaţii independente. Voxeurop are nevoie de dumneavoastră. Alăturaţi-vă comunităţii noastre!

Pe același subiect