Alegeți o limbă
Cum se va termina această situaţie? Şcolile franceze în flăcări, revolta şvabilor împotriva noii gări în Stuttgart şi criza gunoaielor din Napoli. Fără a mai pune la socoteală manifestaţiile împotriva transportării de deşeuri nucleare Castor, care nu a început încă. N-ar mai lipsi decât ca impasibilii britanici să ridice baricade împotriva planului de austeritateal guvernului lor şi ca grecii să dea foc fabricilor lor de feta pentru export. Este oare sfârşitul democraţiei, aşa cum mulţi comentatori spun deja în şoaptă? Nu putem noi spune "Basta!" noilor "mari proiecte de relansare a creşterii economice"? Concret, nu am putea învăţa puţin din modelul chinezesc, pentru a prelua ceea ce prietenul meu, viitorologul John Naisbitt, numeşte abil "democraţia verticală" în cartea sa Megatrends Asia (Megatendinţe Asia, netradusă în limba română).
O cultură de consens
Avem memoria scurtă. În tinereţea mea, anii nebuni 1970, situaţia era mult mai diferită în Europa. În dictaturile militare din Grecia, Portugalia şi Spania, manifestanţii îşi riscau vieţile. În Franţa, au fost morţi în timpul manifestaţiilor anti-nucleare. La Berlin, la Frankfurt, nu trecea o săptămână fără câteva ferestre sparte. În multe feluri, societatea era mult mai divizată decât astăzi. În oraşul meu natal, Frankfurt, erau deja aproximativ 8000 de persoane fără adăpost pe străzi. Oricine a trăit "toamna germană" (marcată de o serie de asasinate în 1977) ştie în ce măsură trăim astăzi într-o cultură de consens.
Cultura politică învaţă prin conflict. Această lecţie, pe care generaţia mea o învăţase, este astăzi reafirmată. Anii 1980 au dat naştere uui cetăţean ecologist după revoluţia verde. Mişcarea feministă a schimbat situaţia în relaţiile dintre bărbaţi şi femei. Când Zidul Berlinului a căzut, mulţi din Occident se temeau că noua societate civilă, surprinzător de tolerantă, va cădea sub loviturile unui revizionism grosolan. În realitate, germanii au descoperit o nouă uşurinţă, precum şi multe probleme noi.
Exemplul elveţian
Istoria nu se repetă, dar rimează, spunea Mark Twain. Nu este surprinzător faptul că ruptura consensului social, cum ar fi cel asupra ieşirii din epoca nucleară, în cele din urmă redeschide răni vechi. Majorităţile politice se schimbă, un semn că democraţia funcţionează. Societatea germană nu este infiltrată de o mulţime de cetăţeni mohorâţi, aşa cum susţin discipolii lui Oswald Spengler (Declinul Occidentului). La Stuttgart, asistăm pur şi simplu la un eşec punctual al democraţiei. Elitele vechiului model german au revenit la atitudinea lor de dispreţ din anii 1960 şi toţi cei care au îndrăznit să ridice obiecţii au fost calificaţi drept leneşi şi paraziţi.
Pentru a avea o viziune a viitorului democraţiei, trebuie să ne uităm spre Elveţia. Acolo, procesul decizional este mai lent. Uneori, poporul are dificultăţi pentru a decide într-o democraţie directă. Dar nimic nu este irevocabil. Elveţia construieşte în prezent cel mai lung tunel din lume, cu acordul cetăţenilor şi un obiectiv fixat în prealabil. Acest proiect de tunel există de doisprezece ani. Şi va costa chiar exact cât era prevăzut. Asta înseamnă o adevărată democraţie cetăţenească. Cere o încredere, o răbdare şi o umilinţă care se pare că nu pot fi învăţate decât prin durere.
